Poveştile a trei supravieţuitori ai infecţiei cu COVID-19

Karen Mannering din Kent este însărcinată în şase luni cu al patrulea copil. În a doua săptămână a lunii martie, tânăra de 39 de ani a început să se lupte cu o tuse persistentă şi cu febră, dar personalul spitalului s-a ferit să o interneze. În ziua 11, asta s-a schimbat. „Am sunat la 999, iar o ambulanţă a fost la noi în câteva minute. Aveam respiraţia grea, literalmente gâfâiam, aşa că mi-au pus imediat oxigen", explică Karen. 

Karen a fost testată pozitiv pentru Covid-19. Avea pneumonie la ambii plămâni şi a fost izolată într-o cameră de spital pentru o săptămână.

„Nimeni nu avea voie să vină să mă vadă”, spune ea. "A fost o perioadă foarte singură, întunecată. Am fost legată de pat două sau trei zile. Nici măcar nu puteam merge la toaletă. Dacă trebuia să schimbe lenjeria de pat, trebuia să mă întoarcă. Când m-am străduit să respir, am bâzâit după ajutor şi a trebuit să aştept personalul să-şi pună echipamentul de protecţie înainte să poată intra la mine. Am vorbit constant la telefon cu familia mea pentru a mă menţine calmă. Eram speriată că avea să moară şi familia mea spune că s-au pregătit pentru cele mai rele. M-am luptat pentru fiecare suflare. M-am luptat pentru viaţa mea şi pentru copilul meu.",  mărturiseşte femeia.

Karen spune că nu va uita niciodată senzaţia de aer rece pe faţa ei în ziua în care a ieşit din spital. „Soţul meu şi cu mine am condus acasă cu măştile de pe faţă şi cu geamurile deschise. Briza s-a simţit uimitoare. Am apreciat brusc cele mai mici lucruri", spune ea.

Karen acum se autoizolează acasă, dar într-o cameră departe de restul familiei sale. Este din ce în ce mai bine, dar mai are o tuse uscată, care ar putea dura luni. Ea crede că ar fi putut contracta coronavirus la salonul de înfrumuseţare unde lucrează, dar poate nu va şti niciodată sigur. Este posibil să nu ştie niciodată cum se pare că familia ei a scăpat de virus.

Jessie Clark din Sheffield ştia că va face parte din categoria celor vulnerabili dacă va contracta Covid-19 - ea suferă de o boală renală cronică, iar în urmă cu cinci ani i-a fost extirpat un rinichi. 

Când tânăra de 26 de ani a început să tuşească şi să devină din ce în ce mai fără suflare, a început să-şi facă griji. În câteva zile, se chinuia să meargă. „Am avut, de asemenea, multă durere în coaste, la spate şi abdomen. Mă simţeam ca şi cum aş fi fost bătută”, explică Jessie.

La două zile după ce premierul Boris Johnson a anunţat că Marea Britanie va intra în carantină, logodnica lui Jessie, Tom, a condus-o în A&E. Au fost repede despărţiţi din cauza restricţiilor de siguranţă.

„Mi-a fost teamă să fiu singură, dar eram atât de slăbită, încât doream doar să mă ajute cineva”, spune Jessie. "Mi s-a dat o mască verde cu un fir în jurul nasului pentru a o ţine. Am fost dusă la o unitate care părea să fie folosită pentru pacienţii cu Covid-19. Distanţarea socială era respectată, aşa că aveam compartimente separate de pereţi cu un pat în fiecare compartiment.

"Nu am fost testată pentru Covid-19. Medicul meu a spus că "nu poate lua mostre de la toată lumea, dar că este mai sigur să presupună că am virusul. El mi-a spus că durerea pe care o întâmpinam era inflamaţia din plămânii mei şi că ar trebui să râmăn în autoizolare şi să iau calmante", mărturiseşte tânăra.

Jessie a stat în spital şase ore. La cinci zile de la ieşirea din spital, Jessie încă se chinuie să meargă şi doarme până la 18 ore pe zi. Uneori are tuse, dar poate respira mai uşor. "Cred că unii tineri cred că sunt invincibili, dar majoritatea iau coronavirusul în serios acum. Au existat o mulţime de informaţii care ne spuneau că acest virus nu afectează persoanele de vârsta mea, dar cu siguranţă o face”, a spus ea.

Stewart Boyle, în vârstă de 64 de ani, este aproape sigur că a contractat boal la una dintre şedinţele sale de cor în urmă cu câteva săptămâni. „Am păstrat cu toţii distanţarea socială când ne-am întâlnit joi, dar până duminică, un număr mare de oameni au venit cu simptome asemănătoare gripei”, spune el.

În următoarele 10 zile, starea sa de sănătate s-a deteriorat. „La început este destul de subtil. Apoi nu am mai avut capacitatea de a face exerciţii fizice sau de a mă deplasa. Virusul îmi ataca plămânii şi îmi pierdeam capacitatea de a mă lupta", explică el

Familia lui Stewart a sunat la 111 şi a fost dus la spital.

„A fost ca ceva dintr-un film”, spune el. "Am fost condus în 'zona roşie' şi au fost efectuate o mulţime de teste şi au fost luate mostre. Ei au crezut că am coronavirus, aşa că mi-au mărit doza de oxigenul. Au fost câteva ore în care am fost în şoapta unui foarte loc întunecat şi m-am gândit, „poate că timpul meu este pe sfârşite”, dar am vrut să trăiesc.

"Am putut simţi bătălia în plămâni şi mi-am folosit toate resursele pentru a putea depăşi momentul. Oxigenul suplimentar mi-a puus plămânii în pauză şi mi-a oferit energie suplimentară pentru a elimina boala. Personalul NHS a fost incredibil, dar tot ce pot nu este nevoie de vaccinare sau poţiune magică care te poate salva. Este vorba despre propria ta rezistenţă", mărturiseşte bărbatul.

Sâmbătă, Stewart a părăsit spitalul şi acum se autoizolează acasă. A băut multă apă pentru a-şi ajuta plămânii şi gâtul să se recupereze. Între timp, corul său a interpretat o melodie specială pentru el prin Zoom.