Putin este comparat adesea cu Petru cel Mare şi Stalin, însă cu ţarul Nicolae I seamănă cel mai mult. De ce nu îl menţionează liderul de la Kremlin?

Este o omisiune incredibilă, mai ales dacă luăm în considerare şirul impresionant de victorii militare ale lui Nicolae, care a cucerit teritorii în Caucaz de la Persia, i-a ajutat pe greci să se desprindă de Imperiul Otoman şi a zdrobit revoltele împotriva dominaţiei austriece atât în Polonia, cât şi în Ungaria, de care, la fel ca Putin, se temea că ar putea deveni contagioase şi să se extindă în Rusia, relatează POLITICO.

Nicolae a îmbrăţişat ideea unei civilizaţii ruseşti transnaţionale, la fel ca şi Putin astăzi. O civilizaţie care să unească etnicii ruşi şi vorbitorii de limbă rusă, alcătuită dintr-un nucleu de cultură, tradiţii şi ortodoxie, o viziune mistică religioasă la fel de mult ca şi una geopolitică. Şi atât Sfânta Rusie a ţarilor, cât şi Russkiy Mir - sau Lumea rusă - a lui Putin, fuzionează religia, naţionalismul şi apărarea valorilor conservatoare într-un amestec toxic şi tulbure.

"Ortodoxie, autocraţie şi naţionalitate"

Nicolae "se vedea pe sine însuşi ca apărător al credinţei ortodoxe", potrivit istoricului Orlando Figes, în timp ce Occidentul şi valorile sale laice şi liberale reprezentau un pericol pentru distincţia Rusiei. Astfel, el a conturat o nouă ideologie naţională pentru a contracara aceste idei occidentale şi erodarea valorilor tradiţionale şi creştine. Între timp, ministrul său al educaţiei, Serghei Uvarov, a instruit şcolile din Rusia să predea "Ortodoxie, autocraţie şi naţionalitate".

În mod similar, Putin se revoltă împotriva a ceea ce el consideră a fi decadenţa subversivă a puterilor occidentale. "Acestea au căutat să ne distrugă valorile noastre tradiţionale şi să ne impună falsele lor valori care ne-ar eroda pe noi, poporul nostru, din interior", a declarat el în discursul său de anunţare a aşa-numitei "operaţiuni militare speciale" din Ucraina. Pentru modul său de gândire, drepturile LGBTQ+, feminismul şi multiculturalismul sunt degradante şi contrare naturii umane; ele reprezintă o ameninţare existenţială pentru Rusia.

Şi, la fel ca instrucţiunile lui Uvarov, anul acesta, Kremlinul lui Putin a lansat aşa-numitul curriculum "Ţara mea", oferind o naraţiune istorică extrem de selectivă şi colorată, care subliniază că elevii naţiunii ar trebui să fie învăţaţi "dragostea pentru Patrie" şi cum "nu este înfricoşător să mori pentru Rusia".

Cugetările şi plângerile lui Putin cu privire la faptul că puterile occidentale îi înjosesc naţiunea, acuzaţia sa că acestea vor să dezmembreze Federaţia Rusă şi să rupă Ucraina, de asemenea, seamănă îndeaproape cu opiniile lui Nicolae.

Ţarul nutrea nemulţumiri profunde faţă de puterile occidentale pentru ceea ce el considera a fi un tratament nedrept, fapt adus în prim-plan de comentariile pe care le-a mâzgălit pe marginea unui memorandum din 1853 care schiţa relaţiile dintre Rusia şi puterile europene. Scris pentru el de profesorul de istorie Mihail Pogodin, textul a fulminat împotriva a ceea ce el considera a fi standardele duble ale europenilor.

"Nimeni nu are dreptul de a interveni" atunci când Franţa sau Anglia anexează teritorii sau declară război Chinei, dar "Rusia este obligată să ceară permisiunea Europei dacă se ceartă cu vecinul său", a notat Pogodin. "Nu ne putem aştepta de la Occident decât la ură oarbă şi răutate", a adăugat el. Iar pe margine, Nicolae a mâzgălit: "Nu, nu, nu: "Aceasta este toată ideea".

De ce nu se aseamănă Putin cu ţarul Nicolae?

Aşadar, având în vedere toate aceste paralele şi asemănări de gândire şi comportament, de ce nu figurează ţarul Nicolae în panteonul lui Putin?

Poate pentru că, în cele din urmă, el serveşte ca o poveste de avertizare despre depăşirea imperială şi o lecţie de eşec, una de care Putin, căruia nu-i plac niciodată învinşii, nu vrea să i se amintească şi, cu siguranţă, nu vrea să le amintească celor pe care îi conduce.

După ani de zile în care a obţinut ceea ce voia, Nicolae a subestimat în cele din urmă hotărârea puterilor occidentale şi a judecat greşit determinarea otomană de a rezista cererii sale ca supuşii ortodocşi ai sultanului să fie plasaţi sub protecţia sa şi ca autorităţile ortodoxe ruse să controleze sanctuarele sacre din Palestina - în locul catolicilor. Acţiunile lui Nicolae au dus la declanşarea Războiului Crimeii.

Anglia şi Franţa au intervenit în favoarea Imperiului Otoman, slavii din Balcani nu au răspuns la apelul său la o rebeliune împotriva sultanului, iar armata lui Nicolae a fost înfrântă.

Războiul a fost un dezastru pentru Rusia, scoţând la iveală numeroasele slăbiciuni ale ţării, inclusiv, potrivit lui Figes, "corupţia şi incompetenţa comandamentului; înapoierea tehnologică a armatei şi a marinei ... incapacitatea economiei de a susţine o stare de război împotriva puterilor industriale; slăbiciunea finanţelor ţării; şi eşecurile autocraţiei".

Nicolae a murit în timpul acelui război, se pare că a avut remuşcări. Succesorul său a fost forţat să semneze un tratat umilitor, iar Rusia a fost lăsată să jelească un sfert de milion de morţi, unul dintre oficialii lui Nicolae punându-şi întrebări: "Care a fost rostul a toate astea?"