REPORTAJ AFP: În România, refugiaţii din Libia sunt "în tranzit" către o nouă viaţă

"Am suferit îngrozitor. Astăzi, ceea ce vrem înainte de toate este libertatea", afirmă Mussie, un eritreean în vârstă de 31 de ani găzduit de patru luni în Centrul de tranzit în regim de urgenţă (CTU) de la Timişoara, care preferă să îşi ascundă numele din motive de securitate.

Aşezat pe o bancă alături de şase compatrioţi, acest fost profesor îşi povesteşte în engleză viaţa, similară celei a sute de tineri care au fugit din Eritreea la începutul anilor 2000 în special pentru a scăpa de serviciul militar cu durată nelimitată.

Instalaţi în mod ilegal în Libia şi lucrând la negru, ei afirmă că au fost agresaţi, încarceraţi, torturaţi în timpul regimului colonelului Muammar Kadhafi.

Situaţia lor s-a înrăutăţit la începutul anului, când revolta a câştigat în această ţară şi când numeroşi cetăţeni africani au devenit ţinte ale abuzurilor şi violenţelor, fiind suspectaţi că sunt mercenari în serviciul liderului libian.

Cei care au putut să fugă s-au instalat în tabăra de refugiaţi de la Shusha, în Tunisia, înainte de a fi evacuaţi către România de Înaltul Comisariat al ONU pentru Refugiaţi (UNHCR).

România este, alături de Slovacia, singura ţară europeană care găzduieşte un Centru de tranzit în regim de urgenţă al UNHCR. Circa 125 dintre cei 200 de refugiaţi care sunt găzduiţi aici provin în prezent din Africa subsahariană şi au fugit din Libia.

Administrat în comun de UNHCR, Organizaţia Mondială pentru Migraţie (OIM) şi Biroul român pentru imigraţie, centrul găzduieşte refugiaţi pe o perioadă maximă de şase luni, după care aceştia sunt relocaţi în ţări ca Statele Unite, Marea Britanie, Olanda sau Suedia.

În 2010, România a decis şi ea să găzduiască definitiv câte 40 de refugiaţi pe an.

Iman Al-Obeidi, o tânără libiană care i-a acuzat pe soldaţii lui Muammar Kadhafi că au torturat-o şi violat-o, a petrecut aproape două luni în acest centru de la Timişoara înainte de a fi primită, la sfârşitul lui iulie, în Statele Unite.

În marea curte care înconjoară centrul de tranzit - o fostă fermă aparţinând poliţiei de frontieră - copii aleargă în toate sensurile, strigă, se urcă în balansoare sau lansează avioane din hârtie.

Fie că sunt eritreeni, somalezi, etiopieni, srilankezi sau irakieni, "ei se joacă împreună şi merg împreună la grădiniţă, unde învaţă în special engleza", explică Adina Gogeoman, o reprezentată a asociaţiei Salvaţi Copiii, parteneră a UNHCR în acest proiect.

Potrivit ei, dacă psihologii se străduiesc să îi facă pe copii să uite infernul pe care l-au trăit, adeseori aceştia din urmă îl evocă.

"Într-o zi, un băiat mi-a povestit că, în tabăra în care a trăit anterior, copiii erau ameninţaţi de soldaţi cu mitraliere dacă nu erau cuminţi", a declarat ea.

Asanthe, un srilankez în vârstă de 27 de ani, este un fost jurnalist de televiziune constrâns să părăsească ţara după ce a realizat un documentar critic împtoriva regimului, în urma căruia a fost ameninţat cu moartea şi a suportat raiduri ale poliţiei la domiciliu.

Departe de ţara natală, el se teme în continuare pentru viaţa sa, dar asigură că nu va renunţa să "spună adevărul despre regimul corupt".

Dacă nu ştie cum va fi noua sa viaţă în Olanda, el este sigur de un lucru: "Voi avea în sfârşit libertate, ceea ce mi-a lipsit până acum".

Pe pereţii biroului său, Camelia Niţu, reprezentată a UNHCR, a agăţat fotografiile unora dintre cei 650 de refugiaţi care au fost găzduiţi în centrul de la Timişoara de la deschiderea lui, în 2008.

"Acest centru reprezintă o oază de linişte şi pace pentru persoanele care au trecut prin viaţă fără să trăiască cu adevărat", a declarat ea.