REPORTAJ - Amintiri dureroase pentru salvatorii din Bangladesh: Când încerc să dorm, aud strigând: «te rog, fratele meu, salvează-mă, salvează-mă» - FOTO

"Mâna mea era plină de sânge la sfârşit şi nu reuşesc să-mi scot această imagine din cap", mărturiseşte acest salvator, în vârstă de 22 de ani, la aproape o lună după moartea a 1.127 de persoane în prăbuşirea, la 24 aprilie, a Rana Plaza, un imobil de nouă etaje de la Savar, situat la periferia capitalei Dhaka.

"Când mă duc la culcare, am impresia că mă aflu într-un loc întunecat de unde nu pot să fug", spune el, explicând că a renunţat la ideea să consulte un psihiatru, în lipsa banilor.

Drama de la Rana Plaza, cea mai mare în istoria industrială a Bangladeshului, se măsoară, cu siguranţă, în numărul morţilor şi răniţilor. Mai există, însă, un bilanţ psihologic, vizându-i mai ales pe salvatorii care au căutat zi şi noapte timp de aproape trei săptămâni în ruinele imobilului, unde s-au lovit de scene insuportabile.

În cea de-a doua zi a operaţiunilor de salvare, Mamun, un croitor care lucra cu jumătate de normă, şi-a riscat viaţa pătrunzând într-o gaură pentru a salva trei femei. La capătul tunelului, el a observat că mâna unei femei era prinsă sub beton şi bloca accesul la alte victime.

"Ea mă implora: «vă rog, tăiaţi-mi mâna». Nu exista anestezic atunci când am împrumut un ferăstrău de la armată", a mărturisit el.

Sute de voluntari, printre care studenţi, vânzători ambulanţi, mame casnice şi angajaţi în industria textilă care lucrau în cartier, nu reuşesc să-şi stăvilească fluxul de imagini.

Potrivit armatei, cel puţin 2.438 de persoane, majoritatea muncitori în industria textilă, au supravieţuit, dintre care 938 sunt răniţi ce au suferit în mare parte amputări la faţa locului sau la spital.

Amploarea dezastrului a constrâns studenţii la medicină să participe la amputări pentru a oferi ajutor echipelor medicale. Uneori, operaţiile erau făcute fără anestezic şi se puteau auzi urletele pacienţilor aflaţi în agonie în jurul spitalului Elam, situat în apropiere de Rana Plaza.

Acest spital a anunţat că a oferit îngrijiri medicale pentru aproximativ 60 de voluntari, dintre care mulţi sunt studenţi la medicină, care au suferit traumatisme.

Sushmita Nargis, un medic stagiar, ia medicamente împotriva anxietăţii.

"La un moment dat, aveam impresia că singurul lucru care se auzea în capul meu era sirenele ambulanţelor. Acesta nu se mai oprea", spune ea pentru AFP.

"Şi apoi existau aceste strigăte sfâşietoare ale amputaţilor sau ale rudelor lor... Ce ar trebui să simţi când sunt sute de pacienţi întinşi în jurul tău, care plâng şi se răsucesc de durere?", întreabă ea.

Dotaţi, în general, cu ciocane sau lopeţi, salvatorii au încercat să salveze cât mai mulţi supravieţuitori posibili. Unii dintre ei s-au asociat pentru a cumpăra unelte mai sofisticate.

Guvernul a respins oferta de asistenţă a Naţiunilor Unite şi altor ţări, lăsând armata să coordoneze operaţiunile de salvare.

Odată cu trecerea zilelor, numărul supravieţuitorilor a scăzut. Nu mai rămâneau decât mirosul şi imaginea unor cadavre descompuse.

Chiar şi atunci când voluntarii reuşeau să localizeze supravieţuitori, erau incapabili să-i salveze. Ei se aflau mult sub dărâmături.

Asma Akter Liza abia îşi stăpâneşte lacrimile atunci când îşi aminteşte de moartea unei tinere.

"Am căzut peste o fată care se numea Bakul. Ea mi-a întins mâna prin moloz. Am ţinut-o de mână ore întregi vorbindu-i despre o mulţime de lucruri. Îmi spunea că sunt sora ei. Dar, în cele din urmă, nu au reuşit să o salveze. Era prinsă într-un asemenea mod, încât era imposibil", dezvăluie ea.

"Ochii săi, apelurile sale la ajutor mă urmăresc tot timpul. Uneori nu reuşesc să mă opresc din plâns", spune Asma.

Mohammed Badal, un muncitor în textile, în vârstă de 25 de ani, care a salvat 18 colegi, nu mai reuşeşte să doarmă.

"Când încerc să dorm, aud strigând: «te rog, fratele meu, salvează-mă, salvează-mă»".