Revoluţia din Tunisia a declanşat un efect de domino în regiune

Modul în care au izbucnit protestele, pe rând, în ţările din zonă - Tunisia, Algeria, Egipt, Yemen, Liban sau Iordania - aminteşte, cel puţin aparent, de "efectul de domino" invocat în perioada căderii regimurilor comuniste din Europa de Est, în 1989.

Ţări din regiune, cu populaţie tânără aflată în creştere numerică rapidă, suferă din cauza majorării preţurilor la alimente şi a ratelor ridicate ale şomajului, dar şi din cauza lipsei cronice de reprezentare politică, în condiţiile unor regimuri autoritare, în unele cazuri consolidate de-a lungul a zeci de ani.

Protestele din Tunisia l-au obligat să fugă din ţară pe preşedintele Zine El Abidine Ben Ali, aflat la putere de 23 de ani şi deţinător al unei averi fabuloase, confirmate cu puţin timp în urmă de telegrame diplomatice americane, dezvăluite de WikiLeaks. Imaginile cu protestatarii care au jefuit palatele opulente ale elitei politice tunisiene au devenit simbolice pentru "revoluţia iasomiei", fiind preluate de mijloacele de informare din întreaga lume şi amintind de imaginile revoluţiei din România.

Cele mai ample proteste au însă loc în Egipt, una dintre cele mai stabile ţări din regiune, aliat apropiat al Statelor Unite şi primul stat arab care a recunoscut Israelul. Preşedintele Hosni Mubarak, în vârstă de 82 de ani, conduce ţara cu mână de fier de aproape 30 de ani, reuşind să supravieţuiască după trei tentative de atentat. El nu a precizat până acum dacă va candida pentru un nou mandat la alegerile din septembrie, existând speculaţii privind posibilitatea unei succesiuni a puterii, către fiul său Gamal, care nu e însă agreat de armată.

Protestatarii cer de trei zile demisia preşedintelui, iar opoziţia islamistă - singura forţă organizată, care funcţionează însă în afara legii - a evitat să se alăture făţiş demonstranţilor până acum. Statele Unite, care, conform documentelor WikiLeaks, au investit zeci de milioane de dolari în promovarea democraţiei în Egipt, au ales să-l îndemne pe Mubarak să accepte reforme democratice. Într-o sesiune de întrebări şi răspunsuri postată pe YouTube, preşedintele Barack Obama a cerut manifestanţilor şi forţelor de ordine să dea dovadă de reţinere, în timp ce vicepreşedintele Joe Biden a estimat că Mubarak nu este un dictator.

Relaţiile dintre Statele Unite şi Egipt - cu o asistenţă militară de 1,3 miliarde de dolari anual - sunt rezumate de un diplomat american, într-o notă diplomatică din martie 2009: "Beneficiile tangibile ale relaţiei militare sunt clare: Egiptul rămâne în relaţii paşnice cu Israelul, iar Statele Unite se bucură de acces prioritar la Canalul Suez şi la spaţiul aerian egiptean".

Forţele de ordine egiptene au evitat până acum intervenţiile brutale, care nu le sunt însă străine, într-o ţară dominată de armată. O alternativă la actualul lider egiptean ar putea fi fostul director al AIEA, Mohamed ElBaradei, revenit în Egipt după izbucnirea protestelor şi având o imagine de potenţial lider al opoziţiei faţă de regimul lui Mubarak.

După ce protestatarii au folosit intens mijloacele de comunicare prin Internet pentru a se coordona şi organiza - aşa cum s-a întâmplat în majoritatea cazurilor de revoluţii sau proteste izbucnite în ultimii ani - autorităţile egiptene au decis să blocheze complet accesul la Internet.

Chiar dacă regimul lui Mubarak va rămâne la putere în urma protestelor, poziţia sa va fi slăbită şi, probabil, va fi nevoit să accepte concesii. Într-o zonă cu un echilibru extrem de delicat şi cu numeroase puncte cu potenţial de conflict, un Egipt instabil sau cu un regim islamist ar introduce în ecuaţie un nou element de instabilitate.

Stabilizarea situaţiei din Orientul Mijlociu şi relansarea procesului de pace israeliano-palestinian s-au numărat printre priorităţile de politică externă ale lui Obama. Relansate în septembrie, negocierile s-au blocat însă în scurt timp, din cauza divergenţelor profunde dintre cele două părţi.

Proteste au avut loc şi în Yemen, una dintre cele mai sărace ţări arabe, condusă de 32 de ani de preşedintele Ali Abdullah Salleh. Pentru a evita extinderea demonstraţiilor, Saleh a anunţat reducerea la jumătate a impozitelor şi a cerut guvernului să impună controlul asupra bunurilor de bază, mărind salariile bugetarilor şi personalului armatei şi susţinând că nu îi va preda puterea fiului său.

În Algeria - unde starea de urgenţă datează din 1992 - au avut loc proteste simultane în mai multe oraşe, declanşate aparent de probleme economice în general şi de o creştere bruscă a preţurilor alimentelor în mod special, asociată cu şomajul, corupţia şi lipsa unor reforme politice. Demonstraţiile nu au luat însă amploare, guvernul intervenind prin limitarea creşterilor de preţuri, iar forţele de ordine evitând violenţele.

Un neobişnuit protest a avut loc şi în Iordania, manifestanţii exprimându-şi nemulţumirea faţă de creşterea preţurilor la alimente şi rata mare a şomajului. Iordania, una dintre ţările stabile din zonă, este condusă din 1999 de regele Abdullah, iar familia regală se bucură de un sprijin solid în numeroase zone ale societăţii.

Şi Libanul, confruntat cu tulburări de mulţi ani, este descris din nou drept "un butoi de pulbere", după ce reprezentanţii Hezbollah s-au retras din guvernul lui Saad Hariri, preşedintele numind un nou premier, susţinut de mişcarea islamistă. Totuşi, protestele din Liban sunt legate de situaţia politică internă, complicată după asasinarea fostului premier Rafic Hairi şi retragerea trupelor siriene din ţară.

Protestele şi demonstraţiile izbucnite de la începutul anului în nordul Africii şi în Orientul Mijlociu vor duce, dacă nu la înlăturarea unor regimuri autoritare şi corupte, măcar la concesii care să permită, cel puţin temporar, îmbunătăţirea situaţiei populaţiilor afectate de sărăcie şi confruntate cu niveluri ridicate de corupţie şi o minimă liberalizare politică.

(Material realizat de Alexandra Fusoi, alexa@mediafax.ro)