SUA şi ţările europene ar putea avea viziuni diferite asupra viitorului NATO

"Europa îşi reînnoieşte relaţiile cu Statele Unite şi vice versa", a afirmat un responsabil american, salutând atmosfera de regăsire care va favoriza, la summitul de la Strasbourg şi Kehl, revenirea simbolică a Franţei în structurile militare ale Alianţei.

Francois Heisbourg, consilier la Fundaţia pentru cercetare strategică de la Paris, consideră că "administraţia preşedintelui Barack Obama încearcă să arate lumii o faţă cooperantă".

În realitate, apreciază expertul belgian Joseph Nehrotin, "adevărata schimbare a atitudinii Statelor Unite faţă de Europa datează din cel de-al doilea mandat al lui George W. Bush".

După diferendul transatlantic din 2003 referitor la Irak, a existat o modificare în atitudinea SUA, care au renunţat la poziţia neoconservatoare, conform căreia Europa ar fi depăşită în faţa creşterii influenţei Asiei.

Jeremy Shapiro, analist la Brookings Institution de la Washington, confirmă faptul că "întreaga lume politică americană consideră că Statele Unite nu vor găsi parteneri mai eficienţi şi mai siguri" decât statele europene.

NATO reprezintă, în prezent, 75 la sută din bugetele militare mondiale, însă, pentru meţinerea parteneriatului euro-atlantic, este necesară definirea unei misiuni a Alianţei, la 19 ani după Războiul Rece.

Europa nu mai este vizată de nici o ameninţare militară directă, însă, conform unui ofiţer NATO, Alianţa rămâne necesară Statelor Unite. "În timp ce europenii caută garanţii militare din partea Statelor Unite, Washingtonul caută sprijinul politic european pentru acţiunile sale", afirmă el.

"Prin modul său de funcţionare, pe baza unanimităţii, NATO este mai degrabă o ghiulea pentru Statele Unite. Dar SUA rămân în NATO pentru a o transforma într-o alianţă planetară, care să izoleze statele «răufăcătoare» şi, în plan secundar, să ţină la respect Rusia, iar pe termen lung să îngrădească China", apreciază ofiţerul aliat, adăugând că SUA vor, în principal, "să aibă spatele asigurat".

Perspectiva unui "NATO global" este confirmată şi de Shapiro, care recunoaşte că Statele Unite, conştiente de opoziţia mai multor ţări europene faţă de un astfel de program, nu vor să insiste asupra introducerii acestei idei în noul "concept strategic" pe care îl pregăteşte Alianţa pentru sfârşitul anului 2010.

Shapiro consideră că opoziţia "teoretică" este mai puţin importantă, pentru că "practic, NATO se transformă într-o organizaţie mondială", iar "Statele Unite au nevoie de acest lucru".

Din acest motiv, Washingtonul insistă că Alianţa să aprofundeze cooperarea militară cu cei circa 30 de parteneri aflaţi în afara zonei euroatlantice. Printre aceştia se află patru ţări "de contact" (Australia, Japonia, Noua Zeelandă şi Coreea de Sud), cei şapte membri ai Dialogului mediteranean (printre care se numără Egiptul şi Israelul), cele patru ţări din Golf membre ale Iniţiativei de la Istanbul şi circa 20 de membri ai Parteneriatului pentru Pace (din Asia Centrală şi Caucaz, cinci ţări europene neutre, Ucraina, Belarusul şi chiar Rusia).

"Sperăm că prietenii noştri americani nu vor ajunge chiar până la o coaliţie de genul «ligii democraţiilor»", afirmă Francois Heisbourg, apreciind că o astfel de iniţiativă ar risca să provoace un "şoc al civilizaţiilor".

"Dacă există ceva care ar putea distruge NATO, ar fi un proiect de acest gen", avertizează el, afirmând că o astfel de abordare ar contraveni atât Tratatului de la Washington, în baza căruia a fost fondată Alianţa, cât şi Cartei Naţiunilor Unite, care recunosc un singru organism cu vocaţie mondială - Consiliul de Securitate al ONU.