Un expert în operaţiuni navale avertizează SUA să nu intre într-un conflict naval direct cu Iranul. ,,Iranul nu mai e ca pe vremea Operaţiunii Earnest Will din anii 1987-1988"

Tensiunile sunt în creştere în Golful Persic, unde SUA desfăşoară forţe aeriene şi navale suplimentare pentru a descuraja capturarea navelor-cisternă comerciale de către Iran.

Desfăşurarea a dus la teama de conflict între SUA şi Iran, făcând comparaţii cu o altă ciocnire de acum 35 de ani, care a fost o victorie decisivă pentru SUA şi o înfrângere devastatoare pentru Iran.

La sfârşitul lunii aprilie, SUA au confiscat un tanc încărcat cu petrol iranian cu destinaţia către China.

Câteva zile mai târziu, Iranul a răspuns confiscând o cisternă sub pavilionul Insulelor Marshall.

În iulie, Marina SUA a declarat că a împiedicat confiscarea  a altor două tancuri şi că „Iranul a hărţuit, atacat sau confiscat aproape 20 de nave comerciale sub pavilion internaţional” din 2021 încoace. 

În ultimele săptămâni, SUA au desfăşurat avioane de luptă F-35 şi F-16 în Golf împreună cu alte nave de război şi 3.000 de puşcaşi marini şi marinari. Administraţia Biden are în vedere chiar să pună puşcaşi marini pe nave comerciale pentru a preveni confiscările iraniene. 

Aceleaşi tensiuni au dus la Operaţiunea Earnest Will, care a văzut nave de război americane desfăşurate în Golf din 1987 până în 1988 pentru a escorta tancurile cu pavilion kuweitien pe care Teheranul le-a vizat în a doua jumătate a războiului  cu Irakul condus de Saddam Hussein, la vremea aceea fiind susţinut de Occident, dar şi de URSS. 

În tandem cu Earnest Will, SUA au lansat operaţiunea secretă Prime Chance pentru a dezvălui şi a preveni amplasarea minelor iraniene în Golf.

Primul tanc care a fost escortat în timpul lui Earnest Will, SS Bridgeton, a lovit o mină iraniană pe 24 iulie 1987.

Au existat ciocniri şi confruntări între forţele americane şi iraniene pe tot parcursul operaţiunii, cea mai mare dintre ele în timpul Operaţiunii Praying Mantis, pe care SUA au lansat-o la patru zile după ce fregata cu rachete ghidate USS Samuel B. Roberts a lovit o mină iraniană pe 14 aprilie 1988.

Operaţiunea Praying Mantis a fost cea mai mare acţiune navală a SUA de la al Doilea Război Mondial şi cea mai dură înfruntare cu Iranul din istoria militară. 

În timpul luptei de câteva ore, forţele americane au scufundat fregata iraniană Sahand şi au avariat fregata Sabalan.

Peste 50 de membri ai IRGCN şi ai marinei iraniene au fost ucişi, în timp ce SUA au pierdut un elicopter SeaCobra şi doi membri ai echipajului.

O ciocnire navală acum ar avea probabil un rezultat semnificativ diferit. La urma urmei, Iranul a făcut schimbări semnificative în forţele şi tacticile sale navale în ultimii 35 de ani, devenind „mult mai asimetric”, susţine un Bryan Clark, cercetător senior la Institutul Hudson şi expert în operaţiuni navale.

Forţa navală a Iranului este formată acum din Marina Corpului Gărzii Revoluţionare Islamice, cunoscută sub numele de IRGCN, şi Marina obişnuită iraniană, a declarat Clark pentru Insider.

„IRGCN operează în Golful Persic şi foloseşte în mare parte bărci mici şi rapide, care sunt greu de contracarat de forţele navale tradiţionale”, a spus Clark.

„Aceste bărci rapide poartă adesea rachete anti-navă sau sunt configurate să opereze de la distanţă lungă şi să acţioneze ca drone kamikaze de atac”.

Marina iraniană este încă formată în principal din fregate şi corvete, care operează în afara Golfului şi aduc mai mult a nave convenţionale. 

Farzin Nadimi, un analist de apărare şi securitate la Institutul de la Washington pentru Politica Orientului Apropiat, a subliniat, de asemenea, diferenţele dintre capacităţile şi misiunea IRCGN şi Marinei Iranului.

„IRGCN s-a transformat în comparaţie cu acum 35 de ani, cu o organizaţie vastă şi cu mult mai multe capacităţi dispuse de-a lungul coastei iraniene”, a declarat Nadimi pentru INSIDER.