Un raport ONU menţionează România printre statele implicate în practica detenţiei secrete

Într-un studiu de 222 de pagini care va fi prezentat Consiliului pentru Drepturile Omului din cadrul ONU, în luna martie, experţii afirmă că "detenţia secretă încalcă, în mod ireconciliabil, drepturile internaţionale ale omului", în timpul stării de urgenţă sau al oricărei forme de conflict armat.

Raportul, care a necesitat aproape un an pentru a fi finalizat, cuprinde răspunsuri din partea a 44 de state la un chestionar detaliat, precum şi interviuri cu 30 de persoane, sau cu membrii familiilor lor ori avocaţii lor, victime ale detenţiei secrete şi care ar fi fost, de multe ori, supuse torturii.

Experţii recomandă interzicerea explicită a detenţiei secrete, precum şi a tuturor formelor de detenţie neoficială. Se solicită de asemenea respectarea drepturilor persoanelor private de libertate şi luarea de măsuri pentru informarea familiilor în legătură cu capturarea, locaţia, statutul legal şi starea de sănătate a acestora. Experţii subliniază că în aproape nici un caz recent nu au existat anchete judiciare privind acuzaţiile de detenţie secretă şi că, practic, nimeni nu a fost adus în faţa justiţiei. Astfel, se recomandă o serie de măsuri de acordare a unor despăgubiri, reparaţii şi reabilitarea victimelor, măsurile putând fi extinse, în anumite cazuri, şi la familiile victimelor.

Studiul a fost întocmit de raportorul special privind promovarea şi protecţia drepturilor omului pe fondul combaterii terorismului, Martin Scheinin, raportorul special privind tortura şi alte tratamente şi pedepse crude, inumane sau degradante, Manfred Nowak, Grupul de lucru privind detenţia arbitrară (reprezentat de vicepreşedintele său, Shaheen Sardar Ali) şi Grupul de lucru privind dispariţiile forţate sau involuntare (reprezentat de preşedintele său, Jeremy Sarkin). Lucrând în mod independent şi fără să fie remuneraţi, ei sunt numiţi de Consiliul pentru Drepturile Omului, cu sediul la Geneva, căruia îi raportează.

Raportul notează că detenţia secretă nu este un fenomen nou, în contextul luptei antiteroriste. De la regimul nazist la Uniunea Sovietică, cu sistemul său de lagăre - Gulag, statele au recurs adesea la această practică pentru a reduce la tăcere opoziţia. În plus, studiul evocă folosirea detenţiei secrete în contextul războiului împotriva terorismului, în urma atentatelor de la 11 septembrie 2001.

Printre ţările menţionate în studiul experţilor ONU privind detenţia secretă figurează Statele Unite, Rusia, China, India, Iran, Pakistan, Turkmenistan, Uzbekistan, Algeria, Egipt, Irak, Israel, Iordania, Arabia Saudită şi Yemen, dar şi România.

În iunie 2007, într-un raport pentru Consiliul Europei, raportorul Dick Marty a afirmat că avea suficiente "dovezi pentru a afirma că închisori secrete conduse de CIA au existat în Europa, în perioada 2003-2005, în special în Polonia şi România", potrivit studiului întocmit de experţii ONU. Afirmaţiile sale s-au bazat pe mărturii din partea a peste 30 de foşti sau actuali membri ai serviciilor de informaţii din Statele Unite şi Europa. Potrivit lui Marty, centrul de detenţie din România ar fi funcţionat începând din 2003 şi până în a doua jumătate a anului 2005. Marty a remarcat faptul că "majoritatea deţinuţilor aduşi în România erau, potrivit surselor noastre, extraşi «din afara teatrului de conflict». Această frază este înţeleasă ca o referire la transferurile deţinuţilor provenind din Afganistan şi, mai târziu, Irak.

Foşti oficiali americani din serviciile de informaţii au dezvăluit cotidianului New York Times în august 2009, că directorul de atunci al principalei baze de aprovizionare a CIA din Frankfurt, Kyle D. Foggo, a monitorizat construirea a trei centre de detenţie ale CIA, "fiecare destinate să primească în jur de şase deţinuţi". Aceştia au adăugat că una din închisori era o clădire renovată de pe o stradă aglomerată din Bucureşti, România, notează studiul ONU.

Raportul lui Dick Marty a inclus de asemenea informaţii care dezvăluiau cum avioane operate de CIA, folosite pentru transferul de deţinuţi, au aterizat la un aeroport din Polonia, precum şi la baza militară Mihail Kogălniceanu din România, în perioada 2003-2005.

Cercetarea realizată în vederea întocmirii raportului ONU demonstrează că un avion Boeing 737 s-a deplasat către România în septembrie 2003. Aparatul de zbor a decolat de la aeroportul Dulles din Washington, la data de 20 septembrie 2003 şi a realizat un "circuit" de patru zile, în cursul căruia a efectuat aterizări şi decolări în şase teritorii străine diferite - Cehia, Uzbekistan, Afganistan, Polonia, România şi Maroc -, precum şi în Cuba, la baza Guantanamo. Experţii ONU nu au fost însă în măsură să identifice nici o dovadă clară a unui transfer de deţinuţi în România, care a avut loc înainte de acest circuit de zbor.

Doi foşti înalţi oficiali guvernamentali au afirmat că dezvăluirile despre existenţa unor centre de detenţie în Europa de Est la sfârşitul anului 2005 de către Washington Post şi ABC News au determinat CIA să îşi închidă centrele sale din Lituania şi România şi să transfere deţinuţii al-Qaida în afara Europei.

În răspunsul său la chestionarul trimis de experţii ONU, România a furnizat o copie a raportului Comisiei de Anchetă din Parlamentul României, privind investigarea afirmaţiilor legate de existenţa unor centre de detenţie ale CIA sau a unor zboruri efectuate de avioane operate de CIA pe teritoriul României. Concluziile anchetei sunt următoarele:

- Supoziţiile Human Rights Watch şi ale Amnesty International nu sunt confirmate. Acelaşi lucru este valabil şi pentru supoziţiile oficialilor americani şi europeni referitoare la organizarea şi operarea unor centre secrete de detenţie ale CIA în Bucureşti şi Timişoara, unde deţinuţii ar fi fost supuşi la tratamente inumane sau torturi.

- Toţi cetăţenii străini, inclusiv personalul militar, sosiţi la bordul unor avioane pe teritoriul României au fost verificaţi de autorităţi cu îndatoriri în respectarea drepturilor omului, luând în considerare trecerea legală a frontierei.

- O supoziţie nu poate fi exclusă complet: aceea a transferului aerian al deţinuţilor suspectaţi de terorism, atunci când, după aterizare, ei nu au părăsit avionul străin, care se aflau în tranzit şi sunt supuşi reglementărilor şi legislaţiei diferite de cea naţională.