Acordurile de pace

Rusia a acceptat invitaţia Washingtonului de a participa la discuţii de pace privind războiul din Ucraina. Ambele ţări, desigur, au propriile reţineri. A Rusiei este că trebuie să continue să deţină teritoriu în Ucraina, iar a Americii este că vrea să se asigure că Rusia cedează teritoriile obţinute în Ucraina.

Pare, astfel, că pacea este puţin probabilă, iar discuţiile sunt nefolositoare. Însă nu este aşa. Orice înţelegere asupra unei probleme serioase începe cu o verificare – o încercare de a vedea cât de mult este cealaltă parte angajată în discuţii. Înţelegerile încep cu fiecare parte făcând anumite cereri care sunt atât de inacceptabile că înfurie cealaltă parte. Este o poziţie care face acordul imposibil. Ambele părţi ştiu bine şi înţeleg că poziţiile fiecăruia vor fi respinse. Mai important este, însă, cum sunt respinse. Dacă răspunsul ambelor părţi este „Propunerea ta demonstrează că nu va fi niciodată pace, iar serviciile noastre de informaţii au imagini compromiţătoare cu partenerul tău” atunci este un lucru util. Personalizarea ofertei cu insinuări dezgustătoare va fi, cel mai probabil, primită cu o ploaie de atacuri aeriene.

În acest caz, SUA s-au oferit să negocieze fără să menţioneze care este cererea lor majoră: retragerea Rusiei. Moscova a răspuns spunând că Rusia este pregătită să se retragă din tot teritoriul ucrainean, mai puţin din două zone importante. Americanii au încercat să inducă ideeea că „retragerea” Rusiei nu este nici retragere, nici nu se află în prim plan. Răspunsul Rusiei a fost că o retragere completă nu încape în discuţii. Însă, având în vedere cele două zone menţionate, una apropiată de Rusia, cealaltă în sudul Ucrainei, ambele sunt foarte dificil de cedat de SUA din cauza consecinţelor politice.

Toate războaiele se încheie. Unele se încheie cu distrugerea inamicului, altele cu extenuarea uneia dintre părţi. Alte războaie se încheie cu una dintre părţi fiind incapabilă să continue războiul pentru că nu vede nicio cale prin care să provoace costuri inamicului atât de mari încât să poată continua. Forţele nu sunt zdrobite cât sunt epuizate, având puţine speranţe de continuare.

Situaţia curentă este complexă. Războiul din Ucraina continuă şi niciuna dintre părţi nu este distrusă sau extenuată. Niciuna dintre părţi nu a ajuns la concluzia că victoria nu poate fi atinsă. Chiar armata ucraineană este divizată între americani şi ucraineni; ucrainenii continuă să lupte, însă, istoviţi, în timp ce americanii trimit bani şi echipamente fără a avea victime. Cu alte cuvinte, luptă diferit. Ucrainenii luptă pentru ţara lor, deci fiecare centimetru pierdut de teritoriu este o pură agonie.

Washingtonul pur şi simplu vrea să ţină Rusia departe de flancul de est al NATO. Nu este o situaţie existenţială. Însă nu se poate spune acelaşi lucru şi despre Ucraina.

Logic aici ar fi ca ruşii să pătrundă în armata ucraineană, având în vedere că numărul victimelor i-ar putea forţa să accepte pacea. Strategia este ca Ucraina să întâmpine fiecare înaintare a Rusiei cu un contraatac, folosind echipamentele americane. În cele din urmă, războiul va fi conturat de pătrunderea forţelor în fiecare dintre părţi şi dorinţa lor de a lupta şi a muri.

Toate aceste lucruri arată a război de uzură. Gândiţi-vă la Primul Război Mondial, dar fără tranşee. Ruşii au început lupta, iar orice acceptare a eşecului ar ameninţa guvernul. Concesiile ucrainene ar fi echivalentul unui sfârşit al ţării sau cel puţin o renunţare la independenţă. Din perspectiva americană, continuarea războiului este mai bună decât orice înfrângere, având în vedere că garanţiile de securitate ale SUA către alţi aliaţi ar fi în joc. (Din acest motiv, nu cred că Washingtonul se va împlica foarte mult în scrierea termenilor şi condiţiilor)

În aceste condiţii, pare că războiul nu se poate încheia. Însă fiecare ţară are un imperativ care nu poate fi încălcat sau cedat. Şi nimeni, în afară de americani, nu se poate îndepărta. Realitatea este ultima verificare a situaţiei. Ucraina şi Rusia se vor ţine pe poziţii până la final, chiar dacă niciuna nu ştie exact care este momentul critic. Fiecare speră că cealaltă parte se apropie de acest moment critic şi fiecare vrea să evite să ajungă chiar ea la acel moment prima.

Este vorba despre o frică reciprocă de eşec care duce ambele părţi către o înţelegere negociată, oricât de demn de dispreţuit şi beligerant ar fi procesul. Verificarea iniţială este urmată de realitatea a cât de mult poţi continua şi cât de mult poate continua inamicul tău, două variabile care sunt luate în considerare în fiecare zi de lideri şi de militari. Concesiile la care nu se gândeau înainte sunt, apoi, imaginabile.  Confuzia este că fiecare parte va fi din ce în ce mai speriată că vor ceda dintr-o dată.

Volodimir Zelenski vrea Ucraina independentă, Vladimir Putin vrea să fie preşedintele Rusiei, iar SUA vor să se încheie războiul fără victime americane. Nimeni nu este pe atât de încrezător pe cât pare.