Doctrina militară rusească

Oraşul Lisiciansk a căzut în mâinile Rusiei, ruşii obţinând astfel controlul asupra întregii regiuni Luhansk a Ucrainei. Forţele ruseşti ocupă, de asemenea, aproape tot Doneţkul, cealaltă regiune pe care Kremlin a recunoscut-o ca independentă cu doar două zile înainte de a iniţia invazia militară. Acum, Rusia poate să privească acestă victorie ca pe un punct culminant al războiului sau poate să ţintească spre o victorie totală, ocupând toată Ucraina. Înainte de a lua în considerare această opţiune, trebuie să înţelegem cadrul conceptual care defineşte planul iniţial al Rusiei.

Toate forţele militare au o doctrină. Doctrina defineşte modul în care sunt luptate războaiele. În SUA, în timpul Războiului Rece, doctrina a fost numită „Luptă Aer-Sol” şi a inclus un sistem de arme combinate pentru acţiunile ofensive şi defensive, care funcţiona ca o forţă singulară, sub o singură comandă. China a avut o doctrină numită „apărare activă”, care presupunea că inamicul este constant în stare de atac, iar forţele chinezeşti respingeau atacurile pe aproape toate zonele şi desfăşurau, în acelaşi timp, atacuri împotriva acestuia. Există numeroase concepte în orice armată, iar multe dintre acestea au puţine explicaţii. Modelul de luptă de bază defineşte tipul de arme care trebuie achiziţionate, combinaţia adecvată de forţe, antrenamentul pe care îl primesc ş.a. Doctrinele se aplică unui întreg teatru de operaţii şi unor unităţi mai mici. Toate trebuie combinate într-o singură forţă de luptă în eventualitatea unui război.

Doctrina rusească concepută după destrămarea Uniunii Sovietice este numită „Luptă profundă”. Anticipează luptele ruseşti la orice nivel al războiului. Obiectivul este pătrunderea rapidă şi profundă în teritoriul inamic. Pentru a face asta, trebuie să existe o coordonare atât la toate nivelurile luptei, cât şi între niveluri. Aşadar, în Ucraina, „Lupta profundă” a fost coordonarea operaţiilor generale din fiecare teatru. Teatrele erau necesare pentru coordonarea luptei la componente mici precum batalioanele. Profunzimea doctrinei este determinată nu doar de cât de mult se poate intra în teritoriul inamicului, ci şi de cât bine poate funcţiona elementul de comandă-control.

Lupta profundă poate avea succes când informaţia ajunge repede la cel mai înalt nivel de comandă. Armata rusă este despotică. Când coordonarea, consultarea şi comanda se prăbuşesc – iar cheia este comunicarea, care este întârziată sau greşită în luptă – armata este afectată. Lupta profundă se transformă într-un sistem de comandă centralizat, în care cei de la nivelul înalt de comandă nu pot vedea realităţile de la cel mai mic nivel.

Conceptul pentru atacul iniţial asupra Ucrainei a urmat principiul luptei profunde. A organizat forţa în trei structuri, care s-au bazat pe blindaj şi atacuri din nord spre Kiev, din sud spre Odesa şi, la o mică distanţă, în Donbas, în est. Ordinele iniţiale păreau să fie în regulă, indiferent de cursul evenimentelor. Forţa din nord s-a împotmolit pe drum timp de mai multe zile, fără a-i fi modificate ordinele. Acea forţă clar nu putea să susţină forţele venind din est. Tancurile consumă combustibil rapid, chiar şi când sunt inactive, iar partea de logistică nu primise ordine noi şi nici nu le-ar fi putut executa.  Dintr-o singură luptă profundă, au rezultat trei teatre separate de operaţii, fără un plan de luptă integrat. Cu siguranţă, fluxul de informaţii s-a întrerupt pe măsură ce infanteria a intrat în oraşele puternic apărate şi nici nu s-a înţeles cu ce fel de forţe se luptau. Comandanţii nu erau la curent cu informaţiile privind lupta inamicului, realitatea logistică sau rapoartele conflictului şi, în loc să delege mai multă comandă, a mişorat-o şi mai tare. A fost cea mai proastă luptă profundă.

Şi-au revenit, însă, rapid. În primul rând, cele trei zone au fost tratate diferit. Grupului de luptă din nord, venind din Belarus, i s-a spus să se retragă şi să trimită forţe în lupta principală din est. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu cei din sud. Toate resursele au mers către al treilea grup, cel care a ocupat Luhanskul. Lupta profundă s-a aplicat grupului decisiv care a învins ucrainenii în Luhansk. În loc să lupte războiul ca o singură bătălie, au luat conceptul iniţial şi l-au separat în trei teatre care preluau o singură zonă, cel mai probabil redislocându-le pe toate mai puţin forţa de ocupaţie şi restul grupului sudic,  care dacă va avea succes îl va face inutil pe cel nordic.

Nu conceptul luptei profunde a eşuat, ci modul în care a fost executat. Lupta care se dă acum este mai simplă. Acţiunile din Odesa vor fi organizate ca pentru o bătălie de succes. Comandanţii vor înţelege condiţiile luptei şi vor da ordinele necesare, concentrându-se pe o singură bătălie, nu pe trei.

Este departe de a fi clar dacă Rusia poate câştiga sau nu. Concentrarea ruşilor pe Donbas le-a dat ucrainenilor posibilitatea de a se odihni, precum şi de a primi noi arme şi instrucţii privind folosirea acestora. Militarii care au experienţă pe câmpul de luptă sunt cu mult mai antrenaţi decât novicii care s-au confruntat cu Rusia iniţial. Rusia se îndreaptă acum către următorul teatru de operaţii, având militari cruzi, care s-au confruntat atât cu pierderi, cât şi cu succese. Vor înfrunta o armată ucraineană mare, dură şi motivată, cu arme noi şi puternice. Lupta profundă nu a trecut testul iniţial, însă primeşte o a doua şansă împotriva unui inamic care luptă în grupuri mici, cu o direcţie strategică, însă ale căror tactici se află la un nivel mult mai mic, o doctrină cu o autoritate difuză. Exceptând sângele care va fi vărsat, va fi interesant ce va urma.