Evoluţia marilor puteri

Dezvoltarea puterii militare este una dintre cele mai importante – şi subestimate – schimbări geopolitice care au loc în aceste momente. În timpul secolului XX, puterea militară a fost domeniul de atenţie al multor naţiuni. Echipamentele dominau câmpurile de luptă, iar producerea acestora, materialele din care erau făcute şi artileria folosită necesitau accesul la multe fabrici şi cantităţi masive de materie primă. Acest lucru, în schimb, cerea şi un număr mare de angajaţi – iar cazarea şi mâncarea angajaţilor erau de asemenea importante. O astfel de economie necesita producerea unui număr mare de nave, aeronave, tancuri şi alte echipamente militare, chiar dacă necesitau şi economii prospere în afara economiei din vremea războiului, oferind nevoile de bază ale vieţii şi, în mod ideal, păstrând moralul naţional.

Câmpurile de luptă sunt găuri negre ale consumului. Orice naţiune îşi poate construi un avion sau un tanc sau poate trimite pe cineva într-o misiune fatală, însă războaiele au fost câştigate de state care au putut construi multe avioane şi tancuri şi care le-au putut înlocui pe cele care au fost distruse de inamic – să nu mai vorbim despre suplimentarea de forţe în cazul pierderilor militarilor.

Statele mici nu se puteau implica în războaie de mare intensitate, pentru că nu aveau resursele necesare. Definiţia unei puteri extraordinare era, astfel, o ţară cu o populaţie mare, cu un sistem de agricultură care să o hrănească şi cu baza minerală care o poate înarma. Având în vedere paguba şi pierderile vieţilor pe care un război le poate crea, cheia unei puteri militare era mărimea populaţiei şi resursele sale. De asemenea, aceastea trebuiau să fie vaste, cu resurse dispersate astfel încât o victorie a inamicului într-o regiune să nu însemne o victorie în toate regiunile.

La fel de important, statele care au succes în vreme de război aveau nevoie de expertiză tehnică. Aeronavele, navele de război şi tancurile trebuiau să fie plănuite şi construite, iar designul necesita actualizări constante în acord cu dezvoltările tehnice ale inamicului. Acest lucru însemna că marile puteri aveau mulţi tehnicieni.

După cel de-Al Doilea Război Mondial, doar SUA şi Uniunea Sovietică puteau să intre în război ca mari puteri. (Ulterior li s-a alăturat China). Înainte de război, micile puteri, precum Germania, Marea Britanie, Franţa sau Japonia ar fi putut fi considerate puteri mari dar, în cele din urmă, fie au pierdut, fie au intrat într-o alianţă.

Între timp, a avut loc o dezvoltare vastă a tehnologiei beligerante. A fost la un moment dat necesar să fie adus un tanc de 40 de tone la 3200 de km depărtare pentru a lansa în jur de 20 de kg de explozibili asupra unei poziţiei inamice. Primul atac britanic cu un bombardier a fost atât de imprecis încât germanii nu au putut să îşi dea seama care era ţinta britanicilor.  Navele nu puteau vedea mai departe de linia orizontului, unde o flotă a inamicului ar fi putut să stea la pândă. Aeronavele speciale trebuiau să fie lansate simplu pentru a fie eficiente. Paradoxal, cu cât era mai primitiv sistemul, cu atât era nevoie de mai multe resurse pentru a-l susţine. Cu cât erau mai conştienţi de mediul în care acţionau şi cu cât erau mai precise îndrumările, cu atât mai mică era epuizarea. De exemplu, un satelit poate oferi localizarea inamicului, iar sistemele de orientare interne automate privind muniţia pot lovi cu precizie. Există noi sateliţi care aparţin unei noi clase. Datorită preciziei, forţele necesită mai puţină muniţie. Concentrarea forţelor trece de la câmpul de luptă la domeniul informaţiei şi tehnologii inovative. Războiul nu mai cere o populaţie mare şi nici nu mai necesită multă materie primă.

Acest lucru are consecinţe geopolitice enorme. Ţări mici şi foarte mici pot începe un război, în special împotriva unor armate de tip vechi, care nu au precizia şi raza de acţiune a noii clase de ţări. Aceste ţări mici pot trece de la dependenţa de profunzime la timp. Cu cât are mai mult spaţiu o ţară, cu atât poate să-şi disperseze forţele mai mult. În noul model de război, cu cât au mai mult timp în care să reacţioneze la pericole, cu atât sunt mai eficienţi. Nu este atât o evoluţie singulară atât cât este un set de evoluţii, de la informaţii spaţiale la arme cu rază lungă de acţiune  şi sisteme antirachetă automate.

Putem vedea această evoluţie în Israel. Creată iniţial cu arme franceze şi, ulterior, americane, armata israeliană are acum capabilităţi domestice pe care ( în mod ironic) le vinde altora. Acestea sunt concepute în jurul principiului că punerea forţelor armate în pericol este posibilă însă rară, în timp ce folosirea sistemelor fără pilot este un element dominant al strategiei. Israel a ajuns departe cu strategia sa, însă aceasta poate fi văzută şi la Emiratele Arabe Unite şi Singapore.  Drept urmare, fiecare are puterea politică internaţională cu mult mai mare de ceea ce se aştepta de la ele în trecut. Noile tehnologii oferă puterilor mici posibilitatea de a aborda puteri mari. Forţa esenţială este reprezentată de tehnologii care menţin şi actualizează sistemele - o parte mică din forţa de muncă de care era nevoie în vechea definiţie a marilor puteri.

Desigur, forţa de muncă din armată rămâne indispensabilă. Însă conversia către noul mod de gândire a început deja. Israel are o influenţă regională puternică, însă tehnologia sa nu o poate apăra împotriva unei forţe masive a marii puteri din vechea perioadă. Menţinerea unei culturi în timpul dezvoltării alteia provoacă o criză între culturi şi bugete. Noua tehnologie este gata să fie folosită în operaţie, însă nu a fost încă demonstrată.

Totuşi, evoluţia este în curs de desfăşurare, iar asta înseamnă că definiţia marii puteri se va schimba. Rusia se aşteaptă să învingă Ucraina cu arme vechi. Asta nu s-a întâmplat, cel puţin nu încă. Rusia trebuie să îşi dezvolte armata. Asta vor face şi celelalte mari puteri dacă vor să aibă forţe eficiente. Nu există motive să credem că nu se pot dezvolta, însă numărul (n.r al. forţelor) nu mai este decisiv. Naţiunile mici pot deveni puteri mari, decisive şi periculoase.