Interesele Americii în Ucraina

Aproape de fiecare dată când Rusia a fost invadată, a fost salvată de către profunzimea sa strategică. Rusia nu poate fi cu adevărat învinsă fără a se ajunge la Moscova, iar până la Moscova drumul e lung. De la Napoleon la Hitler, invadatorii occidentali au încercat să ajungă la capitală înainte de venirea iernii – clar, acest lucru i-ar fi ajutat să evite drumurile pline cu noroi. Rusia trebuie, astfel, să ţină punctul de lansare a atacului cât mai departe posibil şi să îşi folosească armata pentru a întârzia avansul acestora.

Aceasta este valoarea strategică a Ucrainei pentru Rusia. Dacă Ucraina rămâne intactă şi dacă devine parte a NATO, Moscova ar avea mai puţin de 480 de km distanţă până la atacatori.Mulţi cred că NATO nu intenţionează să invadeze Rusia. Cred că nimic nu este mai puţin sigur decât intenţiile. Planificatorii războiului trebuie să se gândească la capabilităţi, care sunt cu mult mai puţin susceptibile schimbărilor decât intenţiile. Motivele precum dreptul la suveranitate au fost tot timpul cu un pas în spate faţă de garanţia securităţii unei naţiuni.

Unii cred că SUA nu au niciun interes în Ucraina sau că, dacă au, acesta este unul moral. Un interes moral nu este de ajuns în realităţile dure ale geopoliticii. Cred că SUA au un interes naţional fundamental în război. SUA şi-au asigurat teritoriul în faţa unei invazii, deci singurele ameninţări la adresa ţării pot veni doar din oceane. Asigurarea securităţii mărilor a fost, astfel, la baza securităţii naţionale ale SUA încă din 1900.

Istoria susţine acest lucru. A intrat în Primul Război Mondial după scufundarea navei Lusitania. Atacul nu a stat la baza intrării în război, desigur, însă a adus acasă ideea că acel conflict va fi şi unul maritim şi că un război maritim ar putea ameninţa interesele fundamentale ale SUA. Dacă Germania ar fi câştigat, ar fi controlat Atlanticul, punând estul Statelor Unite în primejdie.

Cel de-Al Doilea Război Mondial a readus în discuţie problema. SUA au fost suficient de alarmate încât au fost de acord cu Legea de Împrumut şi Închiriere, prin care Washingtonul oferea Marii Britanii mult doritele provizii în schimbul închirierii unei bune părţi din bazele britanice din apropiere de America de Nord şi Washington. Însă, într-o anexă secretă la acel moment, Londra a fost de acord ca, dacă va fi nevoită să se predea în faţa Germaniei (nefiind o noţiune trasă de păr la acel moment) Marina Britanică ar fi navigat către America de Nord. Cu alte cuvinte, America ar fi oferit ajutor, însă ajutorul său ar fi fost condiţionat de împingerea puterii britanice departe de America de Nord, precum şi de un angajament, în cel mai prost scenariu, de a preda Marina Britanică Statelor Unite ale Americii.

Războiul Rece a avut, de asemenea, o componentă navală. Toate conflictele terestre care au avut loc au necesitat livrarea de provizii forţelor locale. Proviziile NATO, de exemplu, erau promise de către SUA, iar Uniunea Sovietică voia neapărat să împiedice livrarea acestora. Într-un război, submarinele sovietice ar fi trecut prin GIUK (Groenlanda, Islanda şi Marea Britanie), iar bombardierele sovietice ar fi ieşit din Peninsula Kola, lovind bazele aeriene din Norvegia, în timp ce ataca prin GIUK convoaiele care aveau purtătoare şi capabilităţi antirachetă şi antiaeriene. Pentru SUA, Războiul Rece a fost atât un război naval, cât şi terestru.

Pentru Washington, expansiunea sovietică în Europa a fost la fel ca expansiunea sovietică în Atlantic. Dacă Peninsula Europeană ar fi vreodată dominată de către o singură putere, care ar consolida resursele umane şi materiale, ar putea să  creeze o forţă navală care ar ameninţa America de Nord.

Pentru SUA, prevenirea dominaţiei Peninsulei Europene de către o singură putere împiedică ameninţarea înainte de a lua naştere. Acesta este interesul în Ucraina. Printre alte motive, Rusia a invadat pentru a limita ameninţarea reprezentată de NATO. Chiar dacă Rusia domină Ucraina, mai există un aliat NATO la vest. O victorie rapidă în Ucraina a adus în discuţie posibilitatea mai multor acţiuni militare mai spre vest. Modul în care Rusia duce războiul a făcut ca acest scenariu să fie puţin posibil, desigur, însă puţin posibil nu este acelaşi lucru cu imposibil.

Asta pentru că pentru o ţară ca Rusia distanţa înseamnă siguranţă. Este în regulă să credem că Moscova va înainta către vest atât cât va putea. Iar acest lucru reprezintă o ameninţare la adresa securităţii naţionale a SUA. Oprirea Rusiei în Ucraina, cu trupele ucrainene în luptă şi arme de la SUA, în timp ce se desfăşoară un război economic, reprezintă o modalitatea eficientă de a verifica ambiţia Rusiei.

Dr. George Friedman este fondatorul şi preşedintele companiei Geopolitical Futures (GPF) şi fondatorul agenţiei de analize Stratfor, pe care a condus-o până în anul 2015. Totodată, George Friedman este autorul a numeroase lucrări pe teme de geopolitică, inclusiv „Următorii 100 de ani. Previziuni pentru secolul XXI” (inclusă pe lista de bestselleruri a NYT).