Ordinea emergentă

Scriu acest articol din Dubai, fiind într-o călătorie pe care o voi descrie la întoarcerea mea în Statele Unite. A avut loc un summit în timpul weekendului trecut între Bahrain, Egipt, Emiratele Arabe Unite, Maroc, Israel şi SUA. Întâlnirea a avut obiectivul de a susţine SUA într-o situaţie dificilă. SUA vor să ajungă la o nouă înţelegere cu Iranul, mai mult sau mai puţin construită în cadrul platformei de negociere pe care preşedintele Donald Trump a abandonat-o în 2018, văzută ca fiind ineficientă în raport cu ameninţarea iraniană. Israel şi patru state arabe, plus altele, se opun iniţiativei lui Biden, iar Secretarul de Stat american, Antony Blinken, a fost acolo pentru a-i convinge. Pare să nu fi funcţionat. Un ziar din Dubai a scris că a fost creat un nou front arabo-israelian. Întrebarea care s-a pus frecvent a fost dacă statele arabe şi Israel vor ajunge la unitate. Răspunsul pare să fie că ar fi posibil acest lucru tocmai pe fondul ameninţării Iranului şi al ostilităţii privind planurile americane pentru Iran. Nu am nicio legătură cu aceste lucruri, însă este întotdeauna interesant să văd aceste lucruri de aproape.

Continui să mă concentrez pe Ucraina şi Rusia şi pe ceea ce pare să se îndrepte către un rezultat tragic. În această săptămână, mai multe discuţii sunt plănuite a avea loc în Istanbul. Tragedia în acest caz este că acordul discutat pare să afirme ceea ce a fost, de fapt, cauza iniţială. Ruşii susţin acum că intenţia lor în război a fost să asigure securitatea regiunii Donbas, nu să ocupe Ucraina. Să mergi la război din cauza asta pare să nu aibă sens, mai ales că o bună parte din regiunea Donbas a fost, informal dar eficient, sub controlul ruşilor de la evenimentele din 2014. Este o regiune dominată etnic de ruşi şi, deşi Ucraina nu a fost încântată de ocuparea teritoriului ucrainean, nu se află în poziţia de a ameninţa Rusia în acest sens. Ceea ce face ca declaraţiile ruşilor să pară ciudate au fost, bineînţeles, coloanele de tancuri care plecau din sudul Belarusului către Kiev. Acestea păreau să provoace un război în general în Ucraina, nu să vrea să obţină control asupra unei regiuni pe care deja o controlau. Este posibil ca cerinţele lor să meargă mai departe, să ceară controlul teritoriului dintre Donbas şi Crimeea, astfel obţinând tot sud-estul Ucrainei. Însă, aşa cum am mai spus, au început un război care părea să aibă ambiţii mai mari.

Ucrainenii par să fie dispuşi să cedeze Donbasul şi promit neutralitate ucraineană. Nu este clar ce înseamnă neutralitate în acest context. Elveţia a dobândit neutralitate în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, ceea ce a însemnat că atât Germania, cât şi aliaţii au beneficiat de sistemele sale bancare şi au desfăşurat acţiuni de spionaj acolo. Acesta este un tip de neutralitate. Un alt caz este Suedia. Nu e în NATO şi are achiziţii limitate de echipamente occidentale, însă nimeni nu îi pune la îndoială poziţia.

Ce înseamnă neutralitate pentru Ucraina? S-ar putea ca Ucraina să nu adere la NATO şi totuşi să achiziţioneze echipament chinezesc, însă după evenimentele din ultima lună este greu să ne imaginăm că Kievul va avea încredere egală în Europa Occidentală şi SUA, însă şi în Rusia. Ar putea exista o neutralitate formală şi neutralitate privind achiziţia de arme, însă agenţiile de informaţii ucrainene ar schimba informaţii mai degrabă cu Occidentul, decât cu Rusia. Cum ar putea Ucraina să fie neutră într-o astfel de situaţie?

Calea cea mai evidentă este aceea de a încurca. Realitatea este că Rusia a demonstrat că este incapabilă să desfăşoare operaţii pe mai multe fronturi şi la scară largă şi, prin urmare, trebuie să înceteze operaţiile. Ucrainenii au demonstrat că au abilitatea de a chema şi organiza populaţia să reziste şi, câteodată, chiar să învingă Rusia, însă ei nu pot continua să accepte victimele pe care Rusia le-ar putea provoca prin numărul mare de forţe, oricât de incompetent ar fi efortul de război al Rusiei.  În cele din urmă, Rusia poate să îşi înlocuiască generalii, poate să îşi reformeze ofiţerii şi să disciplineze şi motiveze recruţii. Va dura ani buni, însă o poate face dacă va dezvolta o nouă cultură de război politic. Ucrainenii nu se vor putea proteja împotriva unei forţe profesioniste, bine antrenate şi bine înarmate până când nu vor putea chiar ei reînarma şi antrena o forţă profesionistă. Neutralitatea nu poate permite asta dacă neutralitate înseamnă lipsa achiziţiei de arme şi lipsa instrucţiei de la Occident (citiţi: ţări NATO).

Rusia a eşuat în încercarea de a ocupa Ucraina şi acum susţine că nu a vrut niciodată să o ocupe. În regulă. Ucraina a reuşit să reziste în faţa unei forţe incompetente. În regulă. Însă Ucraina, acceptând neutralitatea, trebuie să adopte o neutralitate de tip suedez – neutralitate formală care ascunde intenţia sa adevărată. Iar acest lucru îngreunează problema.

Este interesant faptul că Turcia conduce negocierile. Cooperarea ocazională dintre Rusia şi Turcia în Orientul Mijlociu nu ascunde neîncrederea lor care are rădăcini în istorie. Turcia are nevoie de o Rusie slabă. Turcia are, de asemenea, un apetit pentru teritoriul ucrainean, întrucât l-a şi ocupat în trecut. Turcia este interlocutorul perfect. Nimeni nu este sigur de ceea ce urmăreşte, iar asta ar putea să facă fiecare parte să fie atentă.

Am început acest articol cu negocierea iraniană, o negociere care a creat ceea ce odată a fost considerat imposibil: un front israeliano-arab care confruntă americanii cu privire la poziţia lor faţă de Iran. Gândiţi-vă cât de ciudat este. Şi imaginaţi-vă cât de ciudată este situaţia ruso-ucraineană. Tragedia este că a fost nevoie de mii de morţi pentru a ajunge în punctul din care a pornit totul. Iar când vine vorba despre Iran, a ajuns într-un punct în care Iranul nu credea că o să ajungă: să caute o oportunitate la americani, în timp ce arabii şi israelienii încearcă să ţină americanii în frâu. Când ne gândim la O Nouă Ordine, aici trebuie să ne uităm.

Dr. George Friedman este fondatorul şi preşedintele companiei Geopolitical Futures (GPF) şi fondatorul agenţiei de analize Stratfor, pe care a condus-o până în anul 2015. Totodată, George Friedman este autorul a numeroase lucrări pe teme de geopolitică, inclusiv „Următorii 100 de ani. Previziuni pentru secolul XXI” (inclusă pe lista de bestselleruri a NYT).