Elisabeta Lipă, la Interviurile lui Cristoiu, despre JO de la Tokio: Nu a fost o ediţie în care să simţi spiritul olimpic. Totul a fost constrâns exagerat

Elisabeta Lipă, preşedintele Federaţiei Române de Canotaj (FRC), povesteşte la Interviurile lui Cristoiu care a fost atmosfera la Jocurile Olimpice de la Tokio în pandemie.

Preşedintele FRC spune că şi înainte de plecarea la Tokio, şi în timpul olimpiadei, restricţiile şi controlul au fost exagerate, ajungându-se chiar la sigilarea autocarului care transporta sportivii din satul olimpic la baza de antrenament.

Elisabeta Lipă admite că a fost o competiţie în care nu a simţit spiritul olimpic, dar chiar şi în urma experienţelor trăite, preşedintele FRC consideră că aceste jocuri olimpice trebuia să aibă loc.

De asemenea, Elisabeta Lipă remarcă dezinteresul autorităţilor pentru susţinerea echipei olimpice a României, inclusiv moral, care au dus la rezultatele slabe de la Tokio, şi avertizează că, în aceste condiţii, la JO de la Paris ar putea fi un dezastru.

Prezentăm principalele declaraţii ale preşedintelui FRC, Elisabeta Lipă, sâmbătă, la Interviurile lui Cristoiu, de la Aleph News:

Despre pregătirea lotului olimpic de canotaj

Elisabeta Lipă: Barca mică face valoarea bărcii mari (...) Şi, culmea, canotajul este un sport individual care se practică în echipă. Au început pregătirea anul trecut, pe 1 octombrie. Au avut două luni de pregătire pe lacul Snagov, care înseamnă mai uşor. Pui accent pe tehnică, pe pregătire fizică specifică, pe rezistenţă. Fără nicio legătură cu echipajul. Fiecare, individual, iese în simplu şi face un număr de kilometri nu cu intensitate, clădeşte baza. După care, pe 7 decembrie, la noi se face frig, apele îngheaţă şi nu avem unde să ne pregătim. Şi pe 7 decembrie, tot lotul olimpic a plecat în pregătire în Italia, la 150 de km de Roma, unde temperatura este constantă, avem tot ce ne trebuie ca logistică. Acolo s-au pregătit din decembrie până în aprilie. Si acolo s-a desfăşurat toată selecţia pentru pregătirea echipajelor.

Elisabeta Lipă: Lotul de fete a plecat la drum cu 26 de sportive, din care se alege, în funcţie de unde crede antrenorul că are şansele cele mai mari. Se alcătuieşte în ordine valorică. Şi atunci, ai şanse în barca de doi, cele mai bune la bagi în barca de doi. Ai şanse în barca de 4, atunci te duci pe cele mai bune sportive în barca de 4, ai şanse în barca de 8, te duci cu cele mai bune sportive în barca de 8. Din 26 au rămas pe dinafară patru fete. Nu au scris pe Facebook să protesteze. Nu se întâmplă aşa ceva pentru că ele dacă au rămas pe dinafară asta înseamnă că toate celelelalte au fost mai bune decât ele.(...) Nu există pentru că selecţia este foarte clară, totul este la vedere şi sportivul vede dacă merită să fie într-o barcă sau nu merită.

Elisabeta Lipă: Barca mică întotdeanua duce către succes barca mare. La antrenamente eşti în barcă mică. Niciodată nu faci cu aia mare, decât atunci când consideră antrenorul, înainte de competiţie. Barca mică înseamnă ori simplu, ori dublu. Aici se fac selecţiile. Şi-atunci dacă ai 6-7 dublouri, care înseamnă 14 fete, şi în barcă intră doar 8, bătălia este mare, cruntă pentru că fiecare vrea să obţină un loc în barcă. Şi atunci, la antrenamente, ca-n viaţă, nu te cunoşti. Zici că nu ţi-ai văzut colega în viaţa ta, că tu trebuie să fii mai bună azi decât ai fost ieri şi şi mai bună decât vei fi peste nu ştiu cât timp. Şi atunci, la antrenamente noi eram foarte rele una cu alta, ca-n politică. Bătălia de a ocupa un loc în barcă. Pentru că ştiam dacă suntem rele între noi cele mai bune vor intra în barcă. Normal că dacă nu intri, suferi, că ai muncit un an sau patru pentru JO, dar că aia a fost valoarea ta la momentul respectiv şi tu nu meritai să fii acolo. În schimb, când se termina antrenamentul, pe mal, cum spunem noi, eram surori.

Despre rolul cârmaciului

Elisabeta Lipă: Cârmaciul merge cu faţa, trebuie să aibă 50 kg, toţi trebuie să fie inteligenţi. Nu poţi să fii campion dacă nu poţi să gândeşti cursa aia. Cârmaciul are un rol foarte important. În primul rând trebuie să cunoască echipa şi să simtă barca. Aluncarea bărcii. Cârmaciul trebuie să ducă barca perfect pe mijlocul culoarului, un culoar care are 13 m. El trebuie să simtă barca şi să o conducă perfect pe mijlocul culoarului. Pentru că orice abatere stânga-dreapta costă în secunde. După care, el are obligaţia să anunţe echipajul unde se regăseşte în timpul cursei. Vă daţi seama ce ar însemna opt fete, în cursă să scoată capul stânga dreapta să se uite unde e. El trebuie să se înţeleagă din priviri cu ştrocul bărcii, care, din cauza efortului nu poate vorbi cu cârmaciul. Dar dacă îi face nişte semne din ochi, din gură, el trebuie să ştie ce înseamnă semnele alea şi dă tonul echipei în timpul cursei.

Despre obiceiul sportivilor de a face dezvăluiri despre antrenori

Elisabeta Lipă: Am sesizat, şi chiar în mandatul meu de ministru am fost băgată, să zic aşa, într-un scandal, eu, care chiar nu aveam nicio vină pentru că niciodată nu am fost de acord cu bătaia şi nu mi s-a întâmplat aşa ceva, dar cred că, dacă  aş fi fost bătută eu la 16 ani, 20 de ani, nu aş fi ieşit să spun după 30 de ani că ştiţi, pe mine, la prima ediţie sau la a doua, sau la primul campionat european sau mondial, am avut un antrenor care, cum făceam un pas în lateral îmi dă dădea câte una şi nu ştiu... toate lucrurile astea ar trebui spuse când se întâmplă. Pentru că din nefericire se întâmplă, sunt atâtea cazuri. Pentru că şi antrenorii sunt oameni, au şi ei ieşirile lor, normal că nu pot fi de acord cu aşa ceva, dar dacă ţi se întâmplă, atunci ieşi în momentul acela şi spune exact ce s-a întâmplat (...) preşedinţii (de club, federaţie) trebuie să ia măsuri. Din punctul meu de vedere, acel antrenor nu trebuie să se mai regăsească în activitatea sportivă pentru că este clar că nu este un bun pedagog. Performanţă nu poţi să faci cu bătaia, performanţă se face cu zâmbetul pe buze.

Elisabeta Lipă: Oricum, antrenorul ştie dacă suntem îndrăgostite sau nu. Una e să fii îndrăgostită şi alta e să suferi. Deja, dacă suferi din dragoste, trebuie să vină lângă tine antrenorul, şi psihologul, şi medicul pentru că e clar că nu dai randamentul maxim. Ne dă voie să suferim din dragoste, dar e bine să nu suferi din dragoste, să ai noroc. Dar şi când ajungi în situaţia asta, e clar că ai nevoie de sprijin. E o problemă.

Despre Jocurile olimpice în pandemie

Elisabeta Lipă: Eu vă spun că nu am simţit că a fost o ediţie a jocurilor olimpice în care să simţi spiritul olimpic şi când ai terminat competiţia să te duci să vizitezi, să faci poze, să te plimbi, să faci cumpărături pentru cei dragi. La această ediţie, totul a fost constrâns exagerat. Exagerat, în ce sens? Trebuia să te înscrii într-o platformă. Înainte de plecare la JO, au stat în izolare 2 săptămâni. În cantonament şi cu cei care se ocupau de ei, bucătăria, toată logistica bazei, au stat închişi două săptămâni, fără să intre şi să iasă nimeni. S-au făcut trei teste înainte de plecare. Trebuia să ne înscriem într-o platformă şi această platformă te urmărea peste tot şi vedea cu cine intri în contact zilnic şi dacă, Doamne fereşte, era cineva infectat cu COVID, atunci obligatoriu te testa şi te băga în izolare şi puteai să rişti să nu participi. În fiecare zi erai testat, în fiecare zi ţi se lua temperatura, emoţii, da, în fiecare zi trebuia să completezi acel chestionar în care să spui nu am simptome, mă simt bine, nu m-am întâlnit cu nimeni. În fiecare zi. Toată lumea, nu numai sportivii.

Elisabeta Lipă: Nu aveai voie să umbli fără mască. Pe apă, în echipă, nu era nicio problemă, dar peste tot nu aveai voie să n-ai mască la gură. La masă, în satul olimpic, totul era... nu se simţea spiritul jocurilor olimpice. Plecai la antrenament din satul olimpic, păi se umplea autocarul, se sigila autocarul, puneau un sigiliu pe uşă pentru ca în timpul drumului între satul olimpic şi baza de antrenament să nu oprească, să nu urce nimeni. Se putea întâmpla să-şi facă un sportiv cu mâna,  ia-mă şi pe mine. Nu aveai voie. Ajungeai la bază se desigila. Te urcai iarăşi în autoboz se sigila şi apoi se desigila. Deci totul a fost foarte exagerat cu aceste măsuri.

Trebuia să se ţină Olimpiada de la Tokio?

Elisabeta Lipă: Din punctul meu de vedere, da. Pentru că pentru mine ca sportiv, olimpiada este ceva sacru. Consider că un sportiv nu este împlinit din niciun punct de vedere dacă el nu participă măcar o dată la JO. Jocurile Olimpice sunt competiţia supremă în care ai nişte trăiri şi sentimente, tot ceea ce ţine de cele 5 cercuri olimpice. Este ceva ce nu poţi să descrii în cuvinte. Probabil şi educaţia primită ca sportiv... Asta e unitatea noastră de măsură. Campionatele europene şi mondiale sunt nişte timpi intermediari pentru jocurile olimpice. Olimpiada se ţine o dată la patru ani, nu poţi să o compari cu nicio altă competiţie. Normal, şi campionatul european, şi cel mondial are rolul lui, are valoarea lui, dar nu poţi să compari.

Despre testarea Covid a sportivelor

Elisabeta Lipă: Nu au avut emoţii la teste şi să vă spun şi de ce. Nu ne-am abătut de la regulamente nici măcar un centimetru. Ştiau foarte bine că merg la masă cu masca pe faţă, la masă locurile erau separate cu plexiglas. Presa a avut acces, tot cu măşti, dar la distanţă, nu stăteam foarte aproape unii de alţii şi chiar nu am avut de ce. Mergeau la masă pe echipaje, nu aşa, răsfiraţi. Adică, ţinea de disciplină.

Despre dezinteresul autorităţilor faţă de Olimpiadă

Elisabeta Lipă: Vreau să vă spun că această ediţie a JO s-a desfăşurat în România sub un anonimat total. În primul rând, nimeni nu ne-a întrebat dacă avem nevoie de ceva, dacă n-avem nevoie, dacă ne susţin, dacă avem nevoie de o vorbă bună, nu neapărat de bani, că de bani am înţeles, la începutul anului bugetele au fost cu muult, muult mai mici faţă de bugetele anilor anteriori. Deci, am plecat cu stângul de la începutul anului. Am avut noroc cu susţinea COR pentru că JO se desfăşoară sub egida comitetelor olimpice naţionale şi atunci obligaţia COR este de a sprijini loturile. Eram aşa, ca într-o familie, când părinţii sunt divorţaţi şi copiii fug de la mamă la tată. Dacă îl ceartă unul, e mai bun celălalt. Aşa am fost şi noi. Dar nimeni, nimeni. Presa a început puţin înainte de JO să scrie, să întrebe. Nu ca în alte vremuri, sub nicio formă. Nu am înţeles. Şi plecarea, şi sosirea, totul a fost ca şi cum veneam sau participam la jocurile balcanice.

Elisabeta Lipă: Nu găsesc nicio explicaţie. Eu înţeleg că sunt o mie şi o sută de probleme în ţară, dar toţi umblăm pe afară, ce nume auzim că se vehiculează? Totuşi, sportul a demonstrat că este cel mai bun ambasador al unei ţări şi eu cred că sportul românesc a demonstrat asta de atâtea ori. Normal că ne-am dori cu toţii rezultate extraordinar de bune, dar în condiţiile astea, când sportul este pe nicăieri, în şcoală nu se mai face sport, selecţie nu ai cu cine să faci, din şcoli te fugăresc directorii, nu te lasă să intri să selecţionezi pentru că le iei copii şi atunci dacă nu îndeplineşti un anumit număr de elevi, cu siguranţă că şcoala aia se comasează cu cealaltă, dispar funcţii de directori, de adjuncţi, nu ştiu din ce motive, dar se face extrem de greu selecţia. Finanţarea cluburilor sportive este la pământ. Cluburile municipale sportive, ale MTS, vorbesc de stat, nu private, sunt la pământ. Au ajuns de nu au bani să participe la un campionat naţional care durează 2-3 zile.

Elisabeta Lipă: Dacă uităm aceste locuri, şi de la Rio, şi de la Tokio pe care noi ne-am situat, Parisul este extrem de sumbru pentru noi. Rezultatul prost al delegaţiei României este egal cu indiferenţa statului român faţă de acest domeniu, care este inexistent. Implicarea statului român este inexistentă.Da, indiferenţa este mai mare acum decât în urmă cu 20 de ani. Dacă mă întrebaţi, pe o scară de la 1 la 10, dacă acum 20-30 de ani eram la maxim, la 10, acum să zic aşa, cu indulgenţă maxim 2.. Nu s-a întâmplat brusc, ci treptat. Aceste rezultate sunt o consecinţă a ceea ce s-a întâmplat în ultimii 20 de ani.

Despre disputa privind antrenamentele pe Lacul Snagov

Elisabeta Lipă: Toate antrenamentele noastre de după masă erau ratate, că dimineaţa nu se trezesc la ora aia să se plimbe cu bărcile. Şi atunci ce să fac, m-am apucat să scriu hârtii la Autoritatea Navală Română, Poliţia Transporturi navale. Când am văzut că nu se simte nimic, l-am sunat pe dl. ministru Bode. Mi-a răspuns. A zis Elisabeta eu te ajut cu tot ce pot, dar noi suntem legaţi de mâini şi de picioare, noi nu putem da amenzi. Rezolvarea depinde şi acum de Ministerul Transporturilor. Nu s-a rezolvat încă pentru că trebuie să se facă un ordin de ministru, să facă nişte modificări la lege. Trebuie să limiteze caii putere, trebuie să limiteze viteza, în general, aţi văzut şi la Orşova ce s-a întîmplat pe Dunăre. A intrat unul ca în brânză într-un echipaj de 4. Exact asta trebuie să facă pentru că nimeni nu spune fugiţi de pe Snagov că noi avem nevoie de linişte, ci pur şi simplu noi trebuie să convieţuim împreună. Aveam reclamaţii că folosim portavocea şi îi trezeam dimineaţa, că strigau antrenorii, corectau sportivii prin portavoce. Şi noi am cumpărat staţii. Şi atunci antrenorul vorbeşte prin staţie, sportivul are staţie în barcă. Era o problemă mare, deranjam poporul, vilele. Noi am rezolvat problema, am dat dovadă de bună credinţă. Ei nu au dat dovadă de nimic. Ba din contră, din an în an este mai rău.