Jurnalul Anei din Londra, EPISODUL 12: Ce fac poliţiştii englezi dacă te prind pe stradă. Diferenţa dintre Anglia şi România

Totul pare a fi cu fundul in sus fata de perceptiile si punctele de referinte pe care le aveam. Câteva lucruri care mi-au atras atentia prin absurd:
•    In timpul aplauzelor pentru muncitorii NHS (deja un eveniment obisnuit in fiecare joi seara, de care chiar daca ai uitat, iti aduc aminte zgomotele din cartier) s-a adunat puhoi de oameni pe Westminster Bridge. Sa aplaude. Complet cu masini de politie si politisti. Fara distanta sociala.
•    Manusile de protectie de latex purtate prin oras in zile calduroase devin extrem de neplacute. Dar au un aer usor sexy. Au mers bine cu ochelarii de soare tip „ochi de pisica”. Mastile au acelasi efect termic, insa un avantaj esential: acum poti manca si vorbi in acelasi timp fara sa iti pese de bunele maniere.
•    E o adevarata cursa politica internationala in a luat nota cea mai mica la „scoala de raspuns COVID19”. Romania, pentru prima data, sta bine comparativ cu SUA si Uniunea Europeana. Singurele tari de pana acum care au impresionat au fost Grecia si Germania (strange bedfellows)
•    Protestatorii anti-carantina din SUA care tipau la bietii oameni din prima linie. O sursa inepuizabila de studiu social.
•    Un om intr-o camioneta pe care scria “Invincible” ce injura un sofer de autobuz intr-o mica interesectie cu sens giratoriu din Notting Hill
•    O cada si o chiuveta in mijlocul strazii
•    In lupta cu un paianjen in casa, am irosit timp pretios intr-o cautare disperata prin toata casa ca sa aflu ca toate sprayurile de dezinsectie pe care le aveam erau pentru molii si muste. Pentru a realiza, in final, ca de fapt paienjenul era deja mort...
•    In SUA iti pot taia apa daca nu ai platit facturile, ceea ce creaza un ciclu vicios: in carantina –> nu ai job –> nu ai bani –> nu platesti facturi –> nu ai apa –> nu te poti spala pe maini –> risti infectie – >ramai in carantina si mai mult. In Anglia, din fericire, cazul nu se aplica.
•    Apa e mai pretioasa decat petrolul in zilele astea

14-28 aprilie 2020.
Londra, Notting Hill.

Am intrat intr-o oarecare rutina sau, mai degraba, un ritual. Majoritatea zilelor decurg dupa un tipar stabilit in ultimele doua luni de izolare. In weekenduri incerc sa „rup” programul si sa fac loc spontaneitatii. Cat o exista ea, de genul unei treziri fara alarma sau a unei plimbari la mai mult de doua strazi distanta de casa. Sau un Paste ortodox. Sau o petrecere online cu prieteni din toata lumea.

Notting Hill pare ca a devenit un sat, cu un peisaj bucolic: copii alergand in gradini si parcuri in razboi cu galeti de apa, pomi infloriti si miros din rai, oameni cumparand produse din piata, gradinarand, gatind. Prieteni ce se intalnesc pe strada si se opresc sa schimbe o vorba. Ma simt deja parte din atmosfera: cunosc vanzatorii de la magazine, pe grec si pe francez (patronii de restaurant) ii vad deseori in plimbare, vecinii imi sunt deja ca o familie si imi cunosc ritualurile, voluntarii din comunitate au figuri atasate de nume. Mi-a venit in minte conceptul de migratie rural-urbana si daca oare nu cumva oamenii vor realiza dupa aceasta perioada ca mai degraba s-ar intoarce la tara, sa fie mai aproape „de pamant”. Un fel de vis implinit al lui Tolstoi.

A luat viata si o initiativa de tip troc in cladire si cartier. Eu am contribuit cu diverse produse comandate de la prieteni din Italia pentru a le sustine intreprinderile. S-au schimbat de toate intre vecini: masti, ulei de masline, otet balsamic, sos sriracha, prosecco. Grecul imi aduce mancare cand ii ramane extra. Francezul ofera o cafea. Prietenii de la cateva strazi au primit ulei de masline si anghinare.

Duminica am trecut pe strada unei prietene intrucat auzisem ca vecinii ei sunt o familie ce formeaza un cvartet de muzica clasica. Si ca se pun in mica curticica din fata casei si ofera un concert gratis. A fost unul din cele mai frumoase momente din ultima perioada. Se adunase destul de multa lume, pe la geamuri, pe la porti, dar si pe strada, la distanta sociala. Multi cu pahare de vin in mana. Printre neinvitatii speciali s-a aflat o masina de politie. Am scapat de o amenda, doar pentru ca in Anglia politistii te avertizeaza politicos si iti explica de ce trebuie sa mergi acasa inainte de a te amenda. Cvartetul a continuat cu o compozitie de Shostakovich, un fundal dramatic al sperantei spulberate. Ei, pana la urma, erau in curtea lor.

A-nceput de ieri de azi sa misune prin aerul mondial soapte de „redeschidere” si iluzia unei vieti post-carantina. Sangele de nerabdare a inceput sa fiarba in oameni si la Londra. Dovada a fost traficul de pe strada, la pachet cu cateva claxoane. Infectiile din Londra au atins deja apogeul. Au inceput si teste pentru un vaccin la Oxford. Insa Boris Johnson, proaspat reintors la munca dupa virus, a sters orice idee din capul oamenilor, avertizand ca exista riscul unui al doilea val de infectii (exemple sunt multe prin lume, inclusiv Japonia si Singapore, tari laudate cu putin timp in urma). Boris are multa treaba pe langa nerabdarea cetatenilor: rata deceselor in azile a crescut ingrijorator, iar BBC a publicat o investigatie incendiara referitoare la stocul scazut de echipament de protectie din Marea Britanie.




M-am tot razvratit si abatut de la rutina pe care am stabilit-o doar pentru a-mi asuma propria libertate. Intrasem intr-un ritm placut de munca combinat cu creatie (scris, cantat la pian, pictat etc). Insa in ultimele doua saptamani am trecut de la a „da ceva” in a „primi ceva”. Nu am putut decat sa citesc, sa urmaresc seriale, interviuri, sa ascult muzica pe repeat, sa observ, sa sun familie, vechi prieteni si colegi. Si sa dezvolt o obsesie in a-mi curata chiuveta, care e alba si scoate in evidenta orice mica pata sau firimitura.

Mi se pare ca a cam disparut, oarecum, umorul. Posibil intr-o gaura neagra din canalele virtuale, de genul telefonului fara fir. Cred ca voi da anunt in cartier „Ati gasit cumva umorul?”. Nu prea mi-au iesit glumele la servici, dar presupun ca lumea e cam stresata dupa atata timp in casa. Am avut, in schimb, o revelatie: a rade singur la propriile glume este o binecuvantare in carantina solo. Actorul Andrew Scott (Sherlock, Fleabag + mult teatru bun) mi-a adus la cunostiinta intr-un podcast ca „a fi capabil de a recunoaste absurditatea vietii prin umor e ceea ce ne separa de animale”.

Pe de alta parte, Trump mi-a amintit de faptul ca nu poti glumi in spatiul public fara consecinte. Chiar si o absurditate de genul tratamentului cu dezinfectant poate fi luata in serios.

 

Abonează-te la Mediafax pe Youtube: Kim Jong-un, cel mai căutat om de pe planetă. Ce se întâmplă în aceste momente la Phenian