Jurnalul Anei din Londra, EPISODUL 7: Cum îi ajut pe bătrânii neajutoraţi şi vulnerabili şi închiderea oraşului. Unchiul Boris s-a supărat şi ne-a pedepsit!

Duminica, 22 martie 2020.
Londra, Notting Hill.

Am dat drumul la muzica. O fac des pentru a ma trezi zambind si a-mi incepe ziua bine. Astazi in special mi s-a parut necesara. Aflasem o veste care m-a intristat. Mai fusese si un cutremur in Croatia, insa de acela m-am protejat. Vestile proaste vor tot aparea. Suntem responsabili sa ne pastram moralul ridicat.

Imi vine in minte melodia „Cheek to Cheek” a lui Ella Fitzgerlad si Louis Armstrong. Pe ritmurile ei deschid geamul, fac patul. Ma invaluie notele muzicale si ma invita la dans. Repet  pasii de foxtrot cu un partener imaginar, creandu-mi un ring de dans din dormitor pana in sufragerie si inapoi.

Dansul m-a ajutat mereu ca forma de terapie si exprimare. L-am practicat in stiluri diverse, pe orice muzica. Cand dansez, ma simt cu adevarat libera si simt ca pot face fata oricarei provocari.

Urmeaza melodia „Smile” interpretata de Madeleine Peyroux. Un fel de ... mesaj catre lume. Am dat volumul la maxim sa auda si altii ce ne zice ea:
„Light up your face with gladness. Hide every trace of sadness.” / Luminati-va fata de bucurie. Ascundeti orice urma de tristete.
“You’ll find that life is still worthwhile if you just smile.” / Veti gasi ca viata merita traita daca reusesti doar sa zambesti.

Am pus o foaie in hol, pe perete, pentru a marca de fiecare data cand trec pe acolo. Daca holul va fi inaugurat, merita totusi sa aiba si niste statistici care sa ii cimenteze importanta.  

A urmat momentul iesirii din casa. De data aceasta in scopul de a imparti flyere prin cartier cu informatii despre grupul de suport reciproc pentru coronavirus. Tinta sunt batranii sau oamenii vulnerabili care au nevoie de ajutor cu orice de la cumparaturi la un telefon.

In drum spre locul de colectare, organizat de administratorii grupului de voluntariat, aud si vad niste pelicani. De obicei ma duc cu gandul la mare si la copilarie. Insa de data aceasta mi-au amintit de stirile false care circula pe internet cu orasele care au fost invadate de animale dupa disparitia oamenilor, precum Venetia cu ale ei lagune pline de crocodili si lebede. Zambesc, in gandul meu. Ni se schimba circuitele neuronale.

O zi cu soare. Un cadou frumos pentru ziua mamei (sarbatorita azi in Anglia). Cu toate ca multi probabil se feresc din a se reuni cu cei dragi. Nu pot zice la fel de cei de pe strazile principale din jurul Notting Hill Gate care iesisera numerosi, putini cu masti. Observ magazinele deschise, chiar si un solar. Importantele masini de livrare de la Ocado, supermarketul online, care se pare ca lucreaza neincetat.

Imi luasem la mine aparatul cu film sa capturez cateva imagini in alb-negru.

Ma pun sa impart flyerele, urmand harta precis marcata. Intr-un chiosc dau de un alt voluntar. Il intreb daca planuieste sa lase un flyer la casa de marcat (care era teoretic zona mea) si imi spune ca poate sa o faca, insa venise de fapt sa isi cumpere ceva. Radem de faptul ca majoritatea oamenilor din zona probabil au fugit la casele lor din afara orasului, iar eforturile noastre vor trece neobservate. Imi aminteste de un articol trimis de un prieten despre haosul din Hamptons, NY creat de rezidentii Manhattanului care au inundat si pradat magazinele, lasand localnicii cu ochii-n soare. Cei din urma declarasera ca ar fi bine sa se distruga podurile care leaga Manhattan de Long Island.

Ne luam la revedere si imi continui treaba. E prima oara cand fac activitate de tip postas. Observ cateva lucruri: 1) multe porti au semne care interzic corespondenta nesolicitata. Le ignor politicos. 2) unele cutii postale sunt mai usor de folosit decat altele: se deschid usor, au un fel de plasa care permite scrisorilor sa fie primite, nu aruncate pe jos. 3) apartamentele de la subsol pot fi cu adevarat sinistre.

Ultimul punct m-a marcat. Aceste apartamente, prezente in mai toate cladirile din cartier, te „invita” de obicei sa treci de o poarta care, de cele mai multe ori, scartaie. Apoi cobori niste scari, multe din ele destul de murdare, cu plante crescute in mod salbatic si deseori cu panza de paianjen (visul meu). Ajungi la usile acestor apartamente si mai realizezi ca jos exista si diverse camari, unele cu tomberoane, altele cu panouri electrice, iar altele cu... cine stie ce creaturi ascunse.

Ma gandesc serios sa evit subsoalele. Insa imi rasuna cuvintele organizatorilor „nu uitati de apartamentele de la subsol”. Si realizez ca e foarte posibil ca acestea sa aiba cea mai mare nevoie de ajutor.

Imi iau inima-n dinti. Cobor cu ochii intredeschisi. Diverse scenarii imi trec prin cap la fiecare pas: austriacul Fritzl si camara sa; o sonerie care parea un sunet din filmul „The Ring” (s-a adaugat la aceasta referinta un carucior vechi cateva usi mai jos); numele de „Donald” scris pe o usa. Ma impiedic de cateva ori alergand inapoi sus pe scari.

Dau in sfarsit si de un subsol curat. Niste copii danseaza pe strada in fata casei. Se opresc, timizi, indata ce ma vad. Au noroc, am ramas fara flyere (se pare ca am interpretat gresit instructiunile de a pune unul la fiecare cladire) si o pornesc inapoi, lasandu-i sa se distreze nederanjati. Pastrasem cateva foi pentru magazine. Un vanzator de discuri ramane vizibil impresionat de initiativa. Accepta flyerul si imi multumeste cu un „aww, thanks”.

La intoarcerea spre casa, dau de: un prieten portughez, extrem de relaxat de faptul ca a scapat la mustata de coronavirus. O doamna mai in varsta vorbind cu familie si prieteni de la geam, in ceea ce parea ebraica. Un Ferrari clasic, galben care se bucura sa fie plimbat pe strazi fara trafic.

Am dat si de foarte multi cersetori, oameni fara casa, oameni care nu au cum sa respecte ordinul de „shelter in place” (adapost in loc) intrucat ei nu au un adapost. Unul doarme in mijlocul strazii, la o intersectie. Altul are grija de cainele unei babute care intrase la supermarket (e o clienta fidela cu un catel deja bine-cunoscut).

Piata obisnuita de antichitati de weekend din Portobello Road e redusa la un talcioc improvizat cu cateva chilipiruri la marginea trotuarului. Trece un batranel cu baston si se uita la o colectie de carti. „Esti Shakespearian?” intreaba vanzatorul de pe geamul masinii in care e adapostit. „Cu cat mai mai multe cumperi, cu atat e mai ieftin”.

Atmosfera sinistra ce ma cuprinsese mai devreme continua sa fie filtrul prin care privesc lumea din jur. Ma simt ca intr-o nuvela a lui Gogol. O punga batuta de vant in mijlocul strazii (imi vine in minte American Beauty). Imagine apocaliptica cu oameni fara case. Sunetul unui baston in spatele meu... E batranelul Shakespearian.

Pe seara hotarasc sa las telefonul si calculatorul si ma pun sa exersez la pian. Aleg cateva partituri ambitioaze pentru o incepatoare, insa pe placul meu. Tot ce imi doresc este sa aud sunetul muzicii. Termin cu o improvizatie, incercand sa gasesc notele valsului lui Shostakovich din filmul „Eyes Wide Shut”. Il pun apoi in boxe si imi imaginez un ring de dans fabulos, precum cel al marilor sali de concerte din Viena sau St. Petersburg.




Luni, 23 martie 2020.
Londra, Notting Hill.

E ziua cu numarul 26 de lucru de acasa pentru mine. Insa abia de maine incepe carantina adevarata. Johnson ne-a avertizat: nu mai avem voie sa iesim, cu cateva exceptii legate de strictul necesar: cumparaturi, vizite medicale de urgenta, o forma de exercitiu in aer liber, sustinerea unei persoane neajutorate. Insa nici gand adunare de mai mult de doua persoane (umbra mea se pune?). Politia poate amenda la discretie.

Cativa oameni de pe grupul de ajutor reciproc COVID-19 din cartier declara ca au cumparat... prea multa mancare. Si doresc sa o doneze. Cica exista o aplicatie numita Olio care te ajuta sa distribui alimentele in surplus si sa reduci risipa alimentara. O treaba buna. O fi noua metoda de a cere vecinilor „o cana de zahar”? Ma gandesc de-o fi utila si pentru schimb de alimente, sa facem troc. De genul: cand viata iti da lamai... da-le la schimb pe niste paste.

Imi zice o prietena astazi pe video call ca par extrem de calma in situatia de fata. Si ca banuieste ca as fi un “introvertit ascuns”. Cred ca are dreptate. O fi un avantaj in situatia actuala?

Pe zi ce trece creste numarul de persoane de care aflu ca au coronavirus. Dupa cum scrie o prietena astazi pe Facebook „vestea ca cineva pe care cunosti are coronavirus se raspandeste mai rapid decat coronavirus”. Prieteni din toata lumea, dar si parinti al unor prieteni. Am inceput sa pun o intrebare pe care nu prea o puneam inainte: cati ani au parintii tai? Curba decesurilor pe care ne-o tot prezinta media si-a gasit un loc in constiinta colectiva. Oameni dupa o anumita varsta, cu conditii pre-existente. Dar limita nu e precisa. Unde tragem linie?

Cu cat se schimba situatia, cu atat simt o pelerina invizibila a incertitudinii si angoasei ca se asterne asupra noastra. Si o dorinta si mai mare de a face ceva mai mult, de a ajuta. Nu pot sta cu mainile in piept. Ma implic acolo unde pot. Dar simt ca trebuie sa facem, cu totii, mai mult.

Ma ia durerea de cap pe seara. Posibil din cauza lipsei de aer sau a multiplelor ore petrecute in fata calculatorului.

Azi a fost o zi plina la munca. Am reusit sa strecor insa si doua ore de sport. Cea de la pranz in gradina, pe o vreme superba, insorita.

Vremea insorita i-a scos pe englezi afara din case cu puhoaiele, catre parcuri naturale si pe strazile oraselor. Unchiul Boris s-a suparat. Si ne-a „pedepsit”, privandu-ne cu adevarat de libertate incepand de maine.