În cazul Bordei judecătorii au aplicat legea şi Convenţia Europeană

Consiliul Superior al Magistraturii (CSM) a luat act de conţinutul verificărilor efectuate de către Inspecţia Judiciară referitor la articolele de presă în legătură cu soluţionarea dosarului cunoscut sub numele de "Parcul Bordei" şi efectele juridice ale deciziei civile 1146/21.06.2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a informat, miercuri, Biroul de presă al Consiliului.

"Nu se poate considera că instanţa şi-ar fi atribuit drepturi procedurale pe care legea le transferă autorităţii executive sau legislative, încălcând astfel principiul separaţiei puterilor în stat.

Potrivit art. 99 lit. h din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, constituie abatere disciplinară exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu constituie infracţiune.

Situaţia de fapt reţinută nu justifică ipoteza săvârşirii unei abateri disciplinare în sensul pronunţării hotărârii cu rea credinţă.

Grava neglijenţă se analizează în contextul normelor constituţionale prevăzute de art. 124 alin.3, dar şi ale prevederilor art. 2 alin. 3 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, potrivit cărora, în activitatea de judecată, magistraţii sunt independenţi, se supun numai legii şi trebuie să fie imparţiali.

Tot astfel, Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adoptată la Roma la 4 noiembrie 1950, consacră în art. 6 paragraful 1 atât dreptul oricărei persoane de a obţine recunoaşterea pretenţiilor sale în faţa organelor jurisdicţionale, cât şi statutul independent şi imparţial al instanţelor judecătoreşti instituite prin lege.

În consecinţă, independenţa judecătorilor este o condiţie obligatorie pentru existenţa statului de drept şi garanţia fundamentală a unui proces echitabil.
Faptul că situaţia de fapt şi cea de drept pot fi interpretate uneori în moduri diferite şi pot fi susţinute cu argumente este de esenţa jurisdicţiei.

Prin urmare, în măsura în care este vorba despre esenţa activităţii de judecată, măsurile de supraveghere pot fi considerate admisibile în mod excepţional, numai dacă este vorba de o greşeală evidentă, neîndoielnică, căreia îi lipseşte chiar şi cea mai slabă justificare, spre exemplu când hotărârea se dă cu încălcarea clară şi evidentă a legii, bazându-se în acelaşi timp pe o motivare străină de drept, ceea ce nu este cazul în speţă.

În consecinţă, decizia Curţii de Apel s-a întemeiat pe probele administrate în proces, iar situaţia de fapt rezultată a fost încadrată în regula de drept aplicabilă".