Bogdan Simion, doctor în Litere şi lăutar, la emisiunea ”Ochii pe mine!”: „Nu mi-a plăcut niciodată să vorbesc în faţa unor oameni pe care nu îi interesează ce am de spus. Când simt că plictisesc, mi-am luat cobza, mi-am luat caietul şi am plecat!”

Bogdan Mihai Simion – doctor în Litere, lăutar, scriitor şi unul dintre ultimii cobzari din România – a vorbit în emisunea ,,Ochii pe mine!” de ce a dat zona academică pe cea de muzică lăutărească, dar şi cum reuşeşte să cuprindă o lume întreagă de poveste, de muzică, de autenticitate şi de identitate într-o cozbză. Reflectă muzica societatea în care trăim?  Unde se întâlnesc lăutarul cu doctorul, într-o societate în care oamenii pun foare uşor etichete? 

,Având în vedere că, din lăutărie mi-am câştigat existenţa, cel puţin până în urmă cu un an de zile de când lăutarii din ţara asta nu mai cântă am un taraf cu care cânt de multă vreme – prima titulatură ar fi cea de lăutar. După aia, vin toate celelalte. Este vorba din ce anume îmi câştig existenţa. Mi-am câştigat existenţa şi din cariera mea academică, dar când mi-am dat seama că într-o lună de zile însemnau două nunţi, m-am reorientat şi mi-am dat seama de Dumnezeu şi de tinereţile mele”

Bogdan Simion: ,,Acolo este zona unde a apărut muzica lautarească. Acolo trebuie să punem degetul pe rană!”

Bogdan Simion se fereşte să emită previziuni despre viitor. În schimb, are foarte multe proiecte pe care îşi doreşte să le ducă la bun sfârşit şi care îl reprezintă foarte bine, pentru că invitatul lui Vlad Craioveanu coroborează impecabil doctorul în litere, cu scritorul şi cu cobzarul din el.

,,Pe lângă de teza de doctorat, am în pregătire două cărţi comerciale. Una este o culegere de folclor din judeţul Hunedoara, cules de o etonomizicoloagă importantă din regiune, Estera Drăgan. Şi o carte de interviuri cu 15 interviuri cu lăutari din Bucureşti care se numeşte: De jale şi de dragoste de pe piatra Bucureştiului.  Toţi lăutarii investigaţi sunt cu vârste între 60 si 80 de ani. Dacă este să ne imaginăm un triunghi între Rahova, capătul Aleii Zeţari, Ferentari şi Calea Dudesti. Acolo este zona unde a apărut muzica lautarească. Acolo trebuie să punem degetul pe rană!

Pe 1 mai îmi va apărea un album de voce şi cobză produs de Adrian Despot. A fost masterizat la Washington şi mărturisesc că este o performanţă în termeni de recording. În egală măsură, voi curatoria primul album al Tarafului Haiducilor de la Clejani, înregistrat pe teritoriul României. Va fi şi primul disc produs de români şi va fi şi primul disc unde artiştii vor primi drepturi pentru înregistrările lor”, conchide Bogdan Simion.

Bogdan Simion, despre începutul poeziei româneşti. Unde s-a întâlnit, de-a lungul timpului, lăutarul cu doctorul în litere?

”Există o legătură foarte strânsă între literatura română şi cântecul ăsta de care vorbirăm adineaori. Pentru că poezia la noi, multă vreme, a fost scrisă aproximativ. Să zicem, primitivii poeziei româneşti, nu, artistocraţii noştri din secolele 18, 19, familia Conăcheştilor, cu Costache, Văcăreştii, de la bătrânul Ianachiţă, Alecu, Iancu, Niculae. Ţineau ţigani, ei se, cum să zic eu, venise o modă dinspre Occident la ei. Acel salon literar franţuzesc, care la noi era mai mult plin de băutură, în care stăteau ţiganii în picioare, la capul boierului, înarmaţi cu viorile, cu naiurile şi cu cobzele şi aveau tendinţa asta să recite în poezii. (...) Nici nu-i de mirare, pentru că noi acum, în continuare, îi forţăm pe bieţii copii să înveţe pentru capacitate şi pentru BAC: Mioriţa, Toma Alimoş, balada Meşterului Manole, dar nu le-au auzit cântate niciodată. Şi e un păcat mare pentru că astăzi profesorii au acces la youtube, aproape oricine are un smartphone, poate să intre pe contul canadianului Fabrice, să găsească acolo nişte variante din perioada interbelică. Uite bă, astea se cântau, că altminteri sunt nimic altceva decât nişte versuri uscate”, explică Bogdan Simion.

Bogdan Simion, despre muzica lăutărească: ,,În epoca aia, românii ştiau destul de bine ceea ce vor să le cânte”

Muzica lăutărească e o muzică orăşenească. Muzica lăutărească. Lăutarii cântau şi la ţară. La o muzică care se prefigurează în perioada interbelică, dar apare mai decis după al doilea război mondial, odată cu mutările de populaţii pe vremea lui Petru Groza, Gheorghiu Dej, au început să vină o liotă întreagă de rromi, în general, mai recent sedentarizaţi, meseriaşi pe cărămidărit, pe fierărie, pe tocilărie ş.a.m.d. Din rândul cărora au ieşit nişte familii minunate în Bucureşti. E vorba de familia Siminică, familia Puceanu, cu tata Ion şi mama Romica, familia Lunca, cu tata Dumitru şi mama Gabriela, Dumnezeu să o odihnească, fraţii Gore, familia Teişanu, familiile astea au inventat o muzică, a lăutarilor. De aia îi zice muzică lăutărească.

Muzica lăutărească e o muzică care apare întâi de toate la petrecerile dintre lăutari. Era un fel de competiţie informală, în care, de regulă, dacă se mărita, de pildă, fata unui lăutar, ăla era un eveniment cu totul remarcabil pentru că un lăutar care nu are fii se simte castrat. Meseria asta a fost bărbătească până în perioada postbelică, să zicem aşa. (...) În epoca aia, românii ştiau destul de bine ceea ce vor să le cânte, în ziua de azi e mai problematic că românii vin la lăutar şi spun: ,,cântă-mi ceva de veselie!” Bagă una de veselie, că de supărare suntem sătui. E, pe vremea aia, românii ştiau bine ce muzică să le ceară şi atunci muzica asta a apărut la petrecerile dintre lăutari. Uşor, uşor ea a devenit muzica marginalilor de tot felul, în general, muzica marilor oraşe din sudul ţării, ca în final, să ajungă, surprinzător sau nu, în atenţia intelectualilor ca Fănuş Neagu, Gheorghe Dinică, Ştefan Iordache, Mircea Cărtărescu, sunt mulţi scriitori, actori, care s-au îndrăgostit de muzica asta şi care au socotit-o ca fiind a lor”.

Ce spune Bogdan Simion despre pierderea temerarilor muzicii lăutăreşti,  Cornelia Catanga, Nelu Ploieşteanu şi Gabi Luncă: ,,Situaţia cu adevărat disperată vine când vorbim de lăutarii de ţară!”

”O să zic cinci, ca să fim mai corecţi, ca eu am numit-o luna neagră a muzicii lăutăreşti, eu cred că aşa o să rămână. A murit Milan de la Bobeşti, acum două luni, a murit Gicu Chitaristu’, Gicu Petrache de pe Ferentari, unul din arhitecţii şi pionerii manelelor, în sensul contemporan al cuvintelor, ulterior, a murit Cornelia, Nelu şi Gabi Luncă, săptămâna trecută. Aici cred că este un amestec, pe deoparte, între o doamnă, a cărui nume nu-l voi rosti, care se repede la toate televiziunile mainstream să spună că din eroii în albi s-au transformat în nişte asasini cu sânge rece care nu fac altceva decât să ne ucidă şi nişte oameni care văd asta, simt asta şi poate o şi cred, de vreme ce n-au altă informaţii de primit.

Şi pe de altă parte, aş zice că ţine şi de predispoziţia acestor oameni care, o să-l citez aici pe violonistul Marin Alexandru, dirijorul, fostul dirijor al ansamblului Ciocârlia, care îmi spunea: ,,Bogdane, de un an de zile nu mai cântă lăutarii. Dacă tu un an de zile nu mai cânţi şi primeşti trei cântări, te duci la cântările alea mort, copt, bolnav.” E cazul unuia dintre cei cinci, n-am să-i dau numele, care ştiu cu precizie că s-a dus să cânte gândindu-se că poate următoarea cântare va mai fi peste doi, trei ani. Până nu găsim o soluţie, noi aici ne referim doar la lăutarii din Bucureşti, care, de bine, de rău, prin forţa lucrurilor, au avut o soartă mult mai bună.

Situaţia cu adevărat disperată vine când vorbim de lăutarii de ţară. În special, cei din satele şi comunele României, de care la fiecare ocazie când ne întâlnim cu prieteni cosmopoliţi din Occident, le spunem: ,,uite, domle, ce folclor avem noi.” Dar când ajungem lângă ei, începe să ne deranjeze mirosul, începe să ne deranjeze felul în care le arată coliba, hai să nu filmăm aici, în colţ că e urât, hai să facem filmarea frumos, hai să punem şi un costum popular pe el. Şi nici măcar nu ne dăm seama cât de influenţaţi am rămas de retorica aia naţionalist-ceauşistă”, mărturiseşte invitatul lui Vlad Craioveanu.