De la Mesopotamia la Calendarul Gregorian: Cum am ajuns să sărbătorim Anul Nou pe 1 ianuarie

Anul Nou nu a fost întotdeauna sărbătorit pe 1 ianuarie. Povestea sa începe în Mesopotamia antică, în 2000 î.Hr., unde babilonienii marcau începutul anului odată cu prima lună nouă după echinocţiul de primăvară, în jurul lunii martie. Festivalul lor, Akitu, dura până la 12 zile şi celebra fie încoronarea unui nou rege, fie loialitatea faţă de conducătorul în funcţie.

De-a lungul timpului, diverse civilizaţii au adaptat sărbătorile de Anul Nou în funcţie de evenimente astronomice, religioase sau agricole. Egiptenii antici începeau anul în iulie, când steaua Sirius apărea pe cer, marcând revărsarea Nilului. În China, sărbătoarea este legată de a doua lună nouă după solstiţiul de iarnă, în ianuarie sau februarie, simbolizând venirea primăverii.

Arabia preislamică şi-a standardizat începutul de an odată cu calendarul islamic stabilit de Umar I, începând cu prima semilună din Muharram. În calendarul islamic, un nou an va începe în iulie 2024, iar durata acestuia este mai scurtă decât cea a anului solar.

În Roma antică, anul nou era iniţial sărbătorit în martie. Însă, în 45 î.Hr., Iulius Cezar a adoptat calendarul iulian, care fixa data de 1 ianuarie drept început de an. Totodată, a introdus anii bisecţi, o inovaţie pentru alinierea cu ciclul solar. Cu toate acestea, calendarul juilian a acumulat discrepanţe, iar Papa Grigore al XIII-lea a lansat calendarul gregorian în 1582, rectificând erorile şi oficializând 1 ianuarie ca început universal al anului.

Calendarul gregorian, adoptat treptat în toată lumea, a devenit standardul internaţional pentru guverne şi afaceri. În Marea Britanie, acest calendar a fost recunoscut abia în 1752, după o lungă perioadă de rezistenţă faţă de autoritatea Papei.

Astăzi, tradiţia celebrării Anului Nou pe 1 ianuarie este unificată la nivel global. Totuşi, în unele culturi, sărbători alternative, bazate pe alte calendare, coexistă alături de cel gregorian.