Cesaria Evora a adus poveştile din Insulele Capului Verde la Bucureşti

Supranumită "diva desculţă" (apare pe scenă în picioarele goale), Cesaria Evora este cea mai cunoscută cântăreaţă de "morna", un amestec de fado portughez şi blues. Vocea ei nostalgică poartă amprenta parfumului uluitor al Insulelor Capului Verde, multă vreme un pilon al comerţului cu sclavi şi al sărăciei: durere, pasiune, arşiţă, exotism.

Regina mornei a apărut pe scenă, în acordurile celor opt instrumentişti, în maniera sa specifică: desculţă şi îmbrăcată în negru, fără gesturi largi, lăsând expansivitatea mai degrabă vocii sale decât trupului. Început cu "Nutridinha", spectacolul, care a avut loc la Bucureşti, în faţa unui public de circa 4.000 de persoane, a inclus şi celebrele "Sodade", "Carnaval de Sao Vicente", dar şi "Besame Mucho", care a smuls ropote de aplauze în picioare, la bis.

Ca o adevărată vedetă a muzicii de bar, Cesaria Evora a făcut mulţimea să savureze fiecare sunet şi fiecare joc de lumini, toate într-o atmosferă densă de nostalgie şi exotism. Cu mişcări reţinute, aceasta a stăpânit publicul de la un capăt la altul al concertului. După a spus poveşti triste despre iubire şi sărăcie, alternate cu melodii de carnaval, Cesaria Evora a decis că a venit vremea pentru o pauză, scoţând tacticos o ţigară din pachet, în aplauzele complice ale publicului.

Aşezată la masă, lângă un pian de tipul celor din vechile cluburi, cu mişcări naturale, aceasta a făcut semn instrumentiştilor să îi asigure fundalul sonor pentru un moment de contemplare, după care a început o nouă melodie, cu siguranţa unei dive care devine, în concert, una cu scena şi una cu muzica pe care o cântă. Şi siguranţa acesteia s-a văzut de la momentele în care aştepta să o atingă spotul de lumină până la contopirea vocii sale cu instrumentele. Singurele schimburi de replici pe care le-a avut cu sala au fost atunci când şi-a prezentat formaţia, inclusiv pe ea, şi când şi-a luat "la revedere", însă comunicarea cu spectatorii a fost prin muzică.

Cesaria Evora s-a născut în Mindelo, în insula Sao Vincente, Capul Verde, pe 27 august 1941. Şi-a pierdut tatăl la vârsta de 7 ani şi şi-a petrecut mare parte din primii ani din viaţă sub îngrijirea bunicii, fiind educată de călugăriţe. La 20 de ani, Cesaria se îndrăgosteşte de Eduardo, un marinar muzician din Capul Verde, care o introduce în lumea stilurilor muzicale tradiţionale, coladeiras şi mornas - cântece melancolice, de tristeţe şi dor. Tot Eduardo o ajută să fie difuzată pe postul de radio local, Radio Mindela. Evora începe să cânte în localuri şi hoteluri, îşi perfecţionează vocea şi devine "Regina Mornas" în Capul Verde, dar rămâne relativ necunoscută la nivel internaţional.

În ciuda popularităţii crescânde, situaţia ei materială rămâne extrem de precară, în contextul crizei economice acute resimţite de întreaga populaţie după proclamarea independenţei Statului Insulelor Capului Verde. A renunţat la muzică timp de 10 ani şi s-a luptat cu alcoolismul, în ceea ce ea descrie drept "perioada neagră" a vieţii ei.

În 1987, încurajată de Bana, reputat muzician şi filantrop, exilat din Capul Verde în Portugalia, susţine concerte în Portugalia, astfel cariera ei prinzând contur. Jose Da Silva, un francez originar din Capul Verde, care avea să-i devină ulterior mentor şi producător oficial, o invită la Paris, unde Cesaria înregistrează albumul "La Diva Aux Pieds Nus" ("Diva Desculţă"), în 1988. Au urmat "Mar Azul" (1991), cu ecouri foarte bune în presă, dar marele succes vine odată cu albumul "Miss Perfumado", lansat în 1992. Piesa "Sodade" devine primul ei hit internaţional. Termenul portughez "saudade", caracteristic muzicii din Capul Verde, este asemănător "dorului" românesc, foarte greu de tradus, cuprinzând o varietate de emoţii - dor de casă, nostalgie, melancolie, tristeţe, regret.

Albumul îi aduce respectul criticilor, propulsând-o cu o viteză ameţitoare la statutul de star internaţional, la vârsta de 51 de ani.

Discografia ei cuprinde, printre altele, "Cesaria Evora", "Distino Di Belita" (1995), "Cabo Verde" (1997), "Cafe Atlantico" (1999), "Sao Vicente di Longe" (2001), "Anthologie" (2002), "Rogamar" (2006).