Concertul lui BETH HART şi publicul de la Sala Palatului s-au transformat în "NATURAL BORN BLUESers"

Se spune că ”unii simt ploaia, în timp ce alţii doar se udă”. Ieri noapte, timp de peste două ore, aproape 4000 de oameni au fost inundaţi de un torent emoţional care i-a transformat pe toţi în adevăraţi surferi pe valurile muzicale ale celei mai puternice unde blues-rock din lume. Şi asta pentru că ceea ce se anunţa a fi un nou uragan s-a transformat într-un adevărat ciclon. Care le-a spulberat minţile şi le-a înălţat sufletele celor ”born to be wild”! Ieri noapte, BETH HART a cântat din nou la Sala Palatului.

”Bang bang boom boom”... aşa a făcut fiecare inimă care a bătut mult mai tare decât de obicei, în momentul în care Beth s-a dezlănţuit pe hitul cu acelaşi nume, pe care l-a dedicat celor prezenţi care "simt rock şi trăiesc blues într-un stil nebun şi spirit rebel! "E o poveste gen Bonnie & Clyde, e ceva a la ‘Natural Born Killers’, e o iubire total dementă care se împlineşte împotriva tututor regulilor şi prejudecăţilor. E exact ce se întâmplă aici între noi! Vă iubesc şi vă mulţumesc că mă primiţi atât de frumos după un an! E minunat şi la fel de uluitor să revin la Bucureşti!”, a spus Beth. Ce a urmat e istorie...

Regina deopotrivă diabolică şi divină a blues-rock-ului mondial a cutremurat asistenţa, trecând-o prin toate stările posibile şi imposibile, dezlănţuindu-şi toate trăirile de care e capabil un om, într-o rafală de o graţie feroce. Cu adevărat, cu vocea ei venită din altă lume, Beth Hart şi-a purtat publicul din sfâşietorul iad al tulburării ei bipolare până în raiul izbăvitor al vindecării prin iubire şi muzică! Şi ce muzică a fost...

Inflexiunile devastator de pătimaşe din glasul ei unic au smuls ropote de aplauze, au generat reacţii spontane de exaltare şi au stors şuvoaie de lacrimi! Mai ales la piesa ”Love is the baddest blues”, în care Beth cântă despre durerea pe care i-a pricinuit-o mamei ei şi ei însăşi infidelitatea tătălui... Foarte rar vezi cum mii de oameni vibrează la fiecare sunet şi vers pe care un singur om le emite cu atâta patimă şi dăruire. Probabil că dacă Beth Hart nu ar cânta, ar plânge continuu până când i s-ar usca şi cristaliza lacrimile, exact ca într-un vers de-ale ei! Din fericire, aproape orice vers al ei nu e doar sfâşietor, ci sfâşietor de frumos, astfel că după experienţa trecerii prin infernul tuturor slăbiciunilor omeneşti, Beth izbuteşte să-şi poarte fanii într-un paradis pierdut aparent şi totuşi regăsit, după două ore de adevărat ritual de exorcizare muzicală în care demonii ei sunt spulberaţi de incredibila ei afinitate cu publicul care creşte de la melodie la melodie! E absolut uimitor să observi cum publicul empatizează cu Beth Hart, ca într-un soi de terapie de grup atunci când ea cântă despre iubire şi ură, despre uitare şi amintire, despre trădare şi împăcare, despre nebunie şi regăsire, despre melancolie şi fericire, despre păcat şi mântuire...

Dincolo de sublima ei înzestrare vocală, Beth Hart mai are ceva. Dincolo de blestemul tulburării bipolare, ea îl are pe „acel ceva”! Are binecuvântarea unui dar destinat doar adevăraţilor creatori de emoţie, şi anume autenticitatea. În cazul ei acesta este un har, oricât de blasfemic ar suna acest lucru. Şi asta pentru că ea niciodată nu face rabat la calitatea muzicală, emoţională şi umană! Da, uneori mai uită un vers, mai greşeşte un riff, mai încurcă o clapă, dar niciodată nu încearcă să-şi păcălească publicul sau vocaţia... Tocmai de aceea, nu se lasă până nu-şi corectează greşeală pentru a o transforma într-o incredibilă magie, vecină cu delirul şi soră cu extazul.

Jung spunea cândva că diferenţa între un om obişnuit şi un artist constă în faptul că cel din urmă are ”o priză foarte bună cu subconştientul”! Exact din această cutie a Pandorei îşi extrage Beth Hart episoadele poveştii ei care bate orice film, în care mulţi se regăsesc cu toată fiinţa lor. Beth simte şi ştie că acolo se află toţi îngerii şi demonii noştri care ni se arătă uneori în visele pe care oricum le uităm dimineaţa următoare, pentru a goni în ziua ce vine după diverse himere. Din fericire pentru ei, cei prezenţi la Sala Palatului, vineri, 17 iunie, nu vor uita o noapte de vis, sfâşietor de frumos... Aşa cum este orice melodie a lui Beth Hart. Cum este şi cazul capodoperei ”I’d rather go blind”, pe care a cântat-o la ultimul bis, când jumătate din sală cânta şi dansa cu ea, lipită de scenă! În acel moment, ”Uraganul BETH” s-a dezlănţuit cu o forţă nemaivăzută, nemaiauzită, şi a năucit, pur şi simplu, audienţa. Cu adevărat, torentul ţâşnit din glasul şi sufletul lui Beth Hart i-a făcut pe toţi să simtă ploaia de blues-rock în arşiţa unei nopţi de iunie de povestit la nepoţi...