Concertul lui Paul Gilbert la Bucureşti - sau ce înseamnă să fii un mare muzician

Totul a început cu stângul pentru organizatori, dar şi pentru artişti, având în vedere că, deşi ar fi trebuit să ajungă la Bucureşti la ora 13.00, autocarul cu muzicienii, echipa şi sculele lor intra pe poarta clubului la ora 21.30, cu o jumătate de oră întârziere faţă de ora anunţată pentru show.

Însă acel "ceva" pe care numai artiştii mari îl au şi experienţa de pe scenă au făcut posibil ca, având doar doi tehnicieni în echipă, concertul să înceapă, totuşi, în jurul orei 23.00. Practic, artiştii, staff-ul, inclusiv fata din echipa lor care se ocupa cu vânzarea tricourilor şi DVD-urilor de turneu, toţi au ajutat la descărcat scule şi instalat tobe, microfoane, boxe, cabluri şi toate acele lucruri fără de care nu se poate cânta rock pe o scenă.

Ajutaţi şi de angajaţii clubului, în mai puţin de o oră şi jumătate, după ce, în faţa audienţei, într-un mod inedit pentru artişti de asemenea mărime, au făcut câteva probe de sunet, cei patru - Gilbert, Jeff Bowders la tobe, Emi Gilbert, soţia chitaristului, la clape, şi Craig Martini la bas - au început show-ul.

Cei prezenţi, destul de ursuzi după aşteptarea de câteva ore, dar şi din cauza preţurilor - uriaşe după unii - de la barul clubului, s-au bucurat, însă, infinit mai mult decât se aşteptau. Au văzut un show magistral, care a sunat impecabil, o cremă a rock-ului progresiv, o lecţie de muzică.

Din clubul devenit furnicar nu au lipsit zece dintre cei mai cunoscuţi, să zicem, o sută de muzicieni rock din România. Amestecaţi în mulţimea de cunoscători adunaţi să-l vadă pe marele chitarist Paul Gilbert, artiştii români schimbau priviri admirative şi ridicau din umeri şi sprâncene, parcă a neputinţă, în faţa avalanşei de sunete perfect controlate ce venea dinspre scenă.

Gilbert şi trupa lui i-au trecut pe bucureşteni, vineri seară, prin toate genurile din muzica rock.

De la metalul asurzitor, cu riff-uri distorsionate de chitară şi partituri dominate de pedala dublă la tobe, până la power-ballad, hard rock, heavy curat, blues, ba chiar trecând şi prin câteva momente de jazz, impecabil interpretate, cei patru i-au lăsat pe muzicienii din sală cu gura căscată.

Bateristul Jeff Bowders, în vârstă de 32 de ani, care înaintea concertului şi-a montat singur setul de tobe, a punctat exact, puternic şi inspirat fiecare măsură, susţinut de basistul Craig Martini. Peste cei doi, Paul Gilbert a adus shred-urile, iar soţia lui, şi ea un muzician desăvârşit, a adăugat liniştea clapelor, pentru a întregi un sound şi o muzică de excepţie.

Rând pe rând, bucureştenilor le-au fost prezentate, multora în primă audiţie, piese precum "Silence followed by a deafening roar", "Norwegian Cowbell", balada "I cannot tell a lie" sau celebra "Red House" a lui Jimi Hendrix, în interpretarea unică a lui Gilbert şi a tehnicilor săi muzicieni.

Un moment fascinant pentru spectatori a fost solo-ul de tobe din piesa "Jackhammer", în care sportivul baterist Bowders a dat o lecţie muzicienilor aspiranţi şi nu numai.

Concertul s-a terminat cu piesa "Down to Mexico", urmată de o plecăciune din suflet a celor patru artişti, extenuaţi după orele de drum şi concert.

Cu mult bun simţ, pe tot parcursul concertului, Gilbert şi-a cerut scuze audienţei pentru întârzierea de la început, de cel puţin patru ori, mulţumindu-le românilor pentru răbdare şi promiţându-le o revedere.

În urma lui au rămas comentarii admirative de la muzicieni precum Adi Manolovici, Ioan Gyuri Pascu sau Edi Petroşel, dar şi impresia că muzica este - sau, cel puţin, ar trebui să fie - făcută numai pentru cei care ştiu să o cânte.

"Într-o lume normală, concertul ăsta era pe Wembley, nu într-un club de 300 de oameni", a spus, cu amărăciune, unul dintre spectatori, înainte de a pleca acasă, prin ploaia rece de după miezul nopţii, zâmbind, însă, încântat de marea demonstraţie de muzică la care tocmai a asistat.

(Material de Ovidiu Vanghele, ovidiuv@mediafax.ro)