Día de los Muertos / Ziua Morţilor - 2 noiembrie. Parade, cranii de zahăr şi pâine să potolească foamea dispăruţilor - FOTO/VIDEO

Día de los Muertos. Ritmul spiritelor din Mexic.

Una dintre sărbătorile cele mai semnificative ale patrimoniului mexican este Ziua Morţilor. Día de Muertos sau Ziua Morţilor, sărbătorită pe 2 noiembrie, celebrează viaţa şi onorează moartea celor plecaţi dintre noi, prin muzică, râsete şi veselie.

Pentru Ziua Morţilor, familiile se adună în jurul mormintelor şi a unor altare special construite, ca să se roage şi să lase ofrande rudelor si prietenilor decedaţi. Tradiţia spune că, în aceste zile, morţii revin printre cei vii, iar jertfele sunt o modalitate prin care li se spune "bine aţi venit printre noi".

Rudele oferă "pan de muerto" (pâinea morţilor), "mezcal" (băutură alcoolică din agave) şi "calaveras" (cranii de zahăr), precum şi fructe – pentru a potoli foamea morţilor, apă – pentru a le potoli setea, şi lumânări aprinse pentru fiecare suflet amintit.

Alături de momentele solemne, Ziua Morţilor este, de asemenea, sărbătorită cu o serie de parade, festivaluri şi petreceri.

Oamenii se îmbracă în costume care o evocă pe La Calavera Catrina: gravura unui schelet de sex feminin (soţia zeului lumii de dincolo) care a devenit, de-a lungul timpului, sinonimă cu sărbătoarea.

Parcurile şi pieţele oraşelor din Mexic sunt pline de spectacole în aer liber, piese de teatru, muzică şi dans. Ziua Morţilor este o sărbătoare atât a continuităţii, cât şi a schimbării.

Origini ale Sărbătorii

Ziua Morţilor este o sărbătoare mexicană de origine prehispanică, care cinsteşte memoria celor dispăruţi. Originile acestei sărbători sunt anterioare sosirii europenilor în Mexic, existând dovezi ale ceremoniilor la civilizaţiile mexica, maya, purépecha, náhuatl şi totonaca, printre altele, aflăm de pe site-ul oficial al Muzeului Ţăranului Român.

Iată cum se va sărbători astăzi Ziua Morţilor în România

Festivităţile, conduse de zeiţa Mictecacíhuatl, „Doamna Morţii”, soţia lui Mictlantecuhtli, Domnul tărâmului morţilor, aveau loc în a noua lună din calendarul solar mexican, la începutul lunii august şi dura 30 de zile.

Pentru vechile civilizaţii mexicane, Moartea nu cunoştea conotaţiile morale europene, nu exista infern sau paradis, nu exista recompensă sau penitenţă a sufletelor. Ei credeau că drumurile destinate sufletelor morţilor erau determinate de tipul morţii suferite, astfel locurile unde mergeau erau:

- Tlalocan sau paradisul lui Tláloc, zeul ploii, aici ajungeau cei care mureau în circumstanţe legate de apă.

- Omeyocan, paradisul soarelui, condus de Huitzilopochtli, zeul războiului. În acest loc, ajungeau doar cei care mureau în luptă, captivii sacrificaţi şi femeile care mureau în durerile facerii.

-Mictlán, locuit de Mictecacíhuatl şi Mictlantecuhtli, Domnul şi Doamna Morţii, era destinat celor care mureau de moarte naturală.

- Chichihuacuauhco, unde ajungeau sufletele copiilor. Aici se găsea un copac din ale cărui ramuri curgea lapte, din care aceştia se hrăneau.

Morţii îngropaţi în perioada prehispanică erau însoţiţi de ofrande care conţineau două tipuri de obiecte: cele pe care mortul le-a utilizat în timpul vieţii (instrumente muzicale precum flautul şi toba) şi cele de care avea nevoie în călătoria dintre lumi: sculpturi ale zeităţilor funerare, cădelniţe, urne şi cranii umane din diferite materiale (piatră, jad, cristal).

La venirea în America, în secolul al XVI-lea, spaniolii au adus propriile sărbători în care erau comemoraţi morţii, iar în urma fuziunii dintre culturile americană şi europeană s-a creat un sincretism care a amestecat religiile celor două continente, facând astfel să coincidă sărbătorile catolice Ziua tuturor Sfinţilor şi tuturor Sufletelor cu sărbătoarea similară mezoamericană, dând naştere astfel la Ziua Morţilor.

Pe 7 noiembrie 2003, UNESCO a declarat festivalul indigen Ziua Morţilor din Mexic „Capodopera ce aparţine Patrimoniului Oral şi Intangibil al Umanităţii”. Această distincţie a fost acordată pentru că este „una dintre reprezentările cele mai relevante ale patrimoniului viu din Mexic şi din lume, şi ca una dintre expresiile culturale cele mai vechi şi de cea mai mare forţă în cadrul grupurilor indigene ale ţării”. „Această întâlnire anuală între persoanele care sărbătoresc şi strămoşi, relevă o funcţie socială care atribuie individului un loc în cadrul grupului şi contribuie la afirmarea identităţii”.

Altarul Morţilor

Pentru a sărbători Ziua Morţilor, se creează, în camera cea mai importantă a casei, un altar în onoarea morţilor familiei. Această tradiţie are la bază credinţa că sufletele morţilor se întorc în lumea celor vii pentru a trăi alături de familiile lor timp de două zile. Pentru a ridica un altar se folosesc o masă şi cutii de lemn sau carton, având de obicei de la 3 la 7 niveluri, reprezentând straturile existenţei după tradiţia catolică.

Elementele constitutive sunt:

- fotografia celui decedat care se aşază în partea cea mai înaltă şi mai vizibilă a altarului;

- crucea de lemn şi sare pentru purificarea sufletelor;

- tămâie care purifică energiile şi sfinţeşte locul dedicat ritualului;

- arc din lemn cu flori care simbolizează intrarea în lumea morţilor;

- hârtie perforată, semnificând bucuria sărbătorii Zilei Morţilor şi a vântului;

- lumânări şi candele pentru altar, reprezentând lumina ce călăuzeşte această lume;

- florile Cempaxóchitl (specie de crizantemă galbenă), culoarea sa simbolizând lumina razelor soarelui şi indicând sufletelor drumul pentru a ajunge acasă;

- cranii, ca aluzie la moarte, făcute din zahăr, lut şi ipsos;

- apă, simbol al purităţii sufletelor, al ciclului continuu al regenerării vieţii şi al morţii şi ca promisiune a fertilităţii vieţii şi agriculturii. Se aşează un pahar cu apă curată pentru ca sufletul să-şi astâmpere setea după călătoria din lumea morţilor, iar pentru a se îmbăia, se aşează săpun, prosop şi oglindă;

- pâine, reprezentând generozitatea gazdei şi darul pământului însuşi;

- mâncarea se pregăteşte după gustul morţilor pentru a se putea bucura de armona acestora. Mâncarea nu este doar pentru sufletul vizitator, ci şi pentru familie, care sărbătoreşte vizita rudelor moarte;

- băuturi alcoolice sau ţigări pe placul mortului;

- obiecte personale, care au aparţinut morţilor în timpul vieţii pentru ca sufletul să-şi amintească momentele vieţii sale, iar pentru sufletele copiilor se pun jucării;

- alte obiecte ale artei populare mexicane, lanţuri din hârtie creponată.

Sărbătoarea începe în momentul în care o rudă aprinde lumânările altarului rostind numele morţilor, apoi se roagă pentru ca sufletele să ajungă cu bine. Rudele se aşează şi consumă alimentele pregătite pentru această ocazie, ascultă muzica pe care rudele decedate o ascultau cât erau în viaţă, vorbesc despre noutăţile din familie, amintindu-şi anecdote legate de cei morţi şi cer pentru ei odihna veşnică.

Sărbătoarea este o reîntâlnire, deşi scurtă, fericită, cu promisiunea de a-i întâlni dincolo, când va veni momentul. La sfârşit, se sting lumânările, îşi iau rămas bun de la suflete, urându-le drum bun pentru întoarcerea în lumea morţilor şi rugându-i să revină în anul următor.