Video EXCLUSIV | ADELA Popescu: Sunt un caz fericit de om care trăieşte bine în ţara lui/ Cum vede actriţa mişcarea #metoo, home schooling-ul dar şi referendumul pentru familia tradiţională

Adela Popescu: În carieră? Una a fost, de care mi-amintesc foarte clar, când am luat un premiu la un festival de muzică, aveam cred că zece ani, am simţit că plutesc şi când mă întorc la senzaţia aceea este ceva (gesturi ample cu mâinile) ca o boare aşa care mă inconjoară, unic. O altă zi foarte frumoasă a fost când am fost anunţată că am luat castingul la “Numai iubirea” (telenovela) şi chiar aşa este. Iar acum câţiva ani mi s-a întâmplat să iau premiul “Gheorghe Dinică”, premiul oferit de televiziunea la care lucrez acum, şi mi s-a părut ceva incredibil. Gheorghe Dinică decedase, eu avusesem ocazia să îl cunosc foarte, foarte bine şi acelea sunt nişte premii care sunt oferite de colegi şi mi s-a părut ca este o recunoaştere foarte importantă pentru un om care lucrează alături de oameni.

Reporter: Care este cea mai frumoasă zi pe care ai trăit-o în viaţa personală?

Adela Popescu: Himmm (râde)…. N-a fost nunta, deşi mulţi asta ar spune…viaţa personală, te referi sentimentală?

Reporter: Tu îmi spui ce consideri mai frumos în viaţa personală.

Adela Popescu: Mi-e foarte greu…Nu ştiu… Dacă mă refer la cea sentimentală, a fost o perioadă mai lungă după ce eu şi Radu , după ce Radu m-a cerut în căsătorie, şi au fost câteva zile absolut minunate, am fost foarte fericită şi când am aflat că sunt însărcinată, sunt foarte fericită când merg de Paşte acasă, la familia mea (zâmbeşte), nu ştiu, am parte de zile frumoase.

Reporter: Ce inseamna familia ta pentru tine?

Adela Popescu: Înseamnă ceva ce dacă n-ar mai exista mie mi-ar fi fatal. Efectiv nu pot să gândesc secunda fără ei. Fără ei pe acest pământ. Nu pot, nu pot sa o cuprind , nu pot.

Reporter: Care sunt oamenii cei mai importanţi din viaţa ta?

Adela Popescu: Oamenii cheie?

Reporter: Da.

Adela Popescu: N-am să vorbesc din nou de părinţi deşi este evident că şi despre ei este vorba, dar au fost oameni pe care acum mi-e greu să-i înţeleg în sensul că sunt în postura în care aş putea să fac gesturile pe care ei le-au făcut şi nu am energia s-o fac pentru alţii. Şi abia acum le apreciez şi mai mult implicarea. A fost Mariana Ionescu, prezentatoare de emisiuni de la Vâlcea, dar şi educatoare şi un om care m-a pus pe scenă pentru primele dăţi, a fost Ruxandra Ion, fără doar şi poate, mi-a schimbat viaţa, efectiv, a fost Mihai Constantinescu, cel care m-a primit în casa lui, mi-a oferit melodii pe vremea când sub nicio formă n-aş fi avut cum să mi le cumpăr şi datorită lui am venit în Bucureşti.

Reporter: De ce crezi că ţi se întâmplă atâtea lucruri bune?

Adela Popescu: Eu nu ştiu dacă raportat la alţi oameni mie mi se întâmplă atâtea lucruri bune. Cred că e în puterea noastră să ne imaginăm că ceea ce ni se întâmplă e de bine. Sigur, excluzând atrocităţi sau mai ştiu eu ce nenorociri evidente. Dar, uite, de exmplu, seara, iţi spuneam că am aşa un sentiment de linişte, când mă culc şi mă rog, nu am niciodată…., nu cer lucruri, toate rugaciunile mele sunt de mulţumire, şi-mi imaginez aşa, pe rând, pe toţi cei care îi iubesc şi aşa mi-am şi făcut, aşa mi-e foarte clar pe cine iubesc cu adevarat (râde), că văd pentru cine ma rog (râde) şi mi-i pun aşa într-o bucla frumoasă de lumină (o descrie cu mâinile) şi zic “Doamne, nu vreau decât ce se întâmplă acum!”. Deci aş vrea să nu schimb nimic , uite am închis ochii şi mama-i bine, tata-i bine, soţul meu e bine, copiii-mi sunt bine, familia mea, mă rog, pe cine mai am eu, prietenii mei, e perfect! Efectiv, la asta mă gândesc. Şi atunci nu ştiu dacă mie mi se întâmplă multe lucruri bune sau ce mi se întâmplă mi se pare mie că e de bine. (râde)

Reporter: Unde şi cum te vezi peste 10 ani?

Adela Popescu: Într-o casă, ştiu exact cum trebuie să fie, e o casă cu influenţe provensale, în sensul că îmi place mie o anumită piatră pe care am regasit-o în arhitctura de acolo, cu o curte nu mai mult de 200 de metri pătraţi, c-avem una mai mare acum şi ne e greu să o îngrijim, cu trei copii, nu cu doi ci cu trei, cu o vacanţă neaparat fie în Grecia, fie în Tailanda, depinde de anotimp, dar nu la hotel ci la o casuţă într-un sat pe undeva, nu mai îmi plac deloc, deloc, vacanţele la hotel, mi se par aproape degeaba, nu înţeleg nimic din ele, nu-s pentru mine, nu mă relaxez, nu mă deconectez, nu. Aşa, şi e bine peste zce ani că vor fi toţi copiii mai mari, pot să zbor cu ei peste mări şi ţări (râde). Profesional, deşi n-am crezut niciodată c-o să pot să fac ce fac acum, că pot să prezint o emisiune, să descopăr că mi se potriveşte foarte bine, în sensul că deşi eu iubesc oamenii, îmi place să fiu printre ei, spre disperarea soţului meu care este “antisocial” (râde), eu vreau în lume, el vrea acasă, mie nu-mi place neapărat întâlnirea cu publicul, emoţia e atât de puternică încât mă copleşeşte şi atunci evit. De exemplu dacă mi se cere acum să prezint un eveniment zic mai degrabă “nu, staţi, am o treabă…”. De fapt mie mi-e foarte teamă de sentimentul acela de emoţie puternică atunci când sunt în faţa oamenilor. De asemenea cântând, într-un studio n-am nicio problemă, sunt cea mai fericită, când mă pui pe scenă deja am emoţii. Ori ce fac acum, alături de Cove de exemplu, mi se pare foarte potrivit mie. E aşezat, e echilibrat, e totuşi în faţa camerelor, adica este evident că îmi place să fac asta, deci mi-ar plăcea ca pe viitor să pot să fac tot ceva din zona asta. Mi se pare mai potrivit cu ce simt acum si cu ceea ce sunt.

Reporter: Ce însemnă România pentru tine?

Adela Popescu: Înseamnă rudele mele, înseamnă copilaria mea, înseamnă viaţa mea de acum. Dar mi-am dat seama că pentru mine acasă e chiar familia şi, dacă s-ar lua o decizie bruscă să fim nevoiţi să plecăm în altă parte, cred că ne-am putea descurca. Ceea ce până acum n-aş fi crezut. Eram dependentă de sentimntul de acasa, România, acasă. Şi cu siguranţă este în continuare, dar e mai important să fiu cu familia mea, oriunde pe acest pământ şi să fim bine.

Reporter: Ce-ţi place şi ce nu îţi place la ţara ta acum?

Adela Popescu: Nu vreau să emit judecăţi de valoare şi am să-ţi spun şi de ce. Eu am o viaţă bună acum ( zâmbeşte). Şi indiferent dacă aş pune cu liniuţă care sunt lucrurile, că sunt evident foarte multe lucruri care nu funcţionează şi foarte multe lucruri care funcţionează. Trăgând linie, eu am o viaţă bună şi parte nedrept să fiu de partea celor care contestă lucrurile, şi pe cele bune, că atunci…adică trebuie să fii într-o tabără. Şi noi am stat şi ne-am gândit, eu cu soţul meu, “noi suntem bine? Da! Avem o viaţă în ordine acum? Da! Cum le va fi copiilor noştri? Nu ştim!!! Putem să ajutăm? Putem să ajutăm, dar hai sa nu fim nedrepţi!” Deci, nu prea îmi place să vorbesc despre asta pentru că mi se pare că sunt un caz fericit de om care trăieşte bine în ţara lui.

Reporter: Cum crezi că schimbi lumea prin ceea ce faci tu? Ce importanţă are cine eşti, ce eşti, munca pe care o faci?

Adela Popescu: Cred că la nivel energetic, pot să schimb ceva în lumea asta. Cred ca lumea e ca un cazan mare, încerc să îmi imaginez un cazan mare, mare, mare, cu multe ingrediente, şi fiecare om în cazanul ăsta mare, mare, în ciorba asta, adaugă un ingredient şi putem să adăugăm ură, individie, şi aşa mai departe, sau putem să adăugăm ingrediente sănătoase, bio, crescute cu mare grijă. Adică, la nivelul ăsta da, cred că pot să adaug ceva în cazan. Dar mai mult de atât, nu ştiu cât pot să schimb.

Reporter: Ce te-ar face atât de fericită încât să spui “clipă, opreşte-te”!

Adela Popescu: Aaaa, mi s-a întâmplat de mai multe ori! Dar, în momente absolut banale. Plecase Radu cu copilul în parc, am rămas singură pe canapea, mi-am luat un castron de struguri şi mi-am dat drumul la un serial. Şi eram aşa, aaaaa, nici nu-mi venea să mă uit la serial, de cât de frumos era că sunt ( râde), că trăiesc momentul acela. Deci, nuuu….Sau chiar şi aseară mi s-a întâmplat cu copilul, a vrut să doarmă în altă camera. Am suferit iniţial, că am zis “Cum, da’ deja nu mă mai iubeşti?!”, dar afară începuse să plouă, era nici prea târziu să-mi fie prea somn, şi am stat aşa în aşternutul rece şi mi s-a părut aşa, fantastic să trăiesc clipa aceea. Deci, mi s-a întâmplat de câteva ori, dar din lucruri absolut banale, şi momente banale, aparent.

Reporter: Cum comentezi mişcarea #metoo?

Adela Popescu: Uf! Nu am trecut prin ceva similar ca să pot să simt organic ce-au simţit femeile agresate sau, mă rog, hărţuite. Am avut norocul să am şefe ( râde) până acum şi cred că asta a fost foarte important. ( se gândeşte ) Cum comentez, la ce mod?! Evident că o susţin. Adică mi se pare în ordine ca oamenii să spună ce gândesc, şi să aibă curajul să împărtăşească lucrurile dureroase din viaţa lor, încercând să schimbe ceva.

Reporter: Unde vezi viitorul copiilor tăi?

Adela Popescu: Deocamdată, în România, nu am reuşit să vizualizez altă ţară, şi sper să fie nişte copii buni, cu încredere în ei, eu pe asta mă concentrez acum, mi se pare mai important decât orice. Habar n-am! Şi pe lângă noi, că de-aia îi facem ( râde ) !!!!! Ha!!!!! ( bate din palme) ce prostie!!!!! ( râde)

Reporter: Cum îşi aşteaptă Alexandru fratele?

Adela Popescu: Pupând burtica, toată ziua, şi sigur că e foarte entuziasmat până când fratele îi va lua prima jucărie şi până când mama îl va lua pe fratele lui în braţe, şi nu pe el, sunt sigură de asta. N-am niciun dubiu! Dar el e un copil care caută copii şi e foarte fericit când îi găseşte. Deci, cred că nu ne va fi foarte greu. Acum îl dăm la grădiniţă, vedem cum se acomodează, tocmai din acest motiv vrem cumva să câştigăm timp, pentru a sta mai mult cu cel mic, dar nici să nu îl privăm pe el de activităţi pe care nu le mai putem face cu el.

Reporter:Cum aşteaptă Radu ?

Adela Popescu: Cel de-al doilea copil?

Reporter: Da.

Adela Popescu: Chiar vorbeam cu el că, evident, n-a mai fost demenţa aceea de la primul, când afli pentru prima data că eşti însărcinată şi, respectiv, el aşteaptă primul copil. A fost o decizie mult mai matură şi luată la rece. Ne-am gândit că dacă oricum ne mai dorim un copil nu are sens să mai aşteptăm, că diferenţa e bună. Din fericire avem ajutoare, părinţii mei, părinţii lui sunt aproape de noi, şi noi, evident, ne mai dorim încă un copil. Deja acum facem calcule, mai luăm un scaun de copil, de maşină ( râde), cum ne organizăm în cameră, poate ar trebui să ne luăm o casă mai mare…..Cu bucurie (aşteapta Radu), credem că va fi bine. Dar el e un tata fooooarte implicat şi un soţ pe care mă pot baza, fără discuţie.

Reporter: Cum ai ales să naşti?

Adela Popescu: L-am născut natural pe Alexandru, îmi doresc fără dubii să fac la fel şi de această dată, sper doar să nu se facă prea mare, că deocamdată şi-a cam luat un avans de două săptămâni, adică e mai mare cu două săptămâni decât ar trebui să fie ( râde). Iar experienţa naşterii nu a fost, adică, nu aş încadra-o în experienţele mirifice ale vieţii, a fost greu, dar nu atât de greu încât să mă determine să nasc altfel de data aceasta. Deci, tot natural.

Reporter: Ce părere ai despre alăptatul la sân?

Adela Popescu: Păi, am alăptat până la un an şi unsprezece luni, deci am o părere foarte bună (râde) . Ce să zic?! (râde şi mai tare) Da, am o părere foarte bună. Acum nu ştiu dacă întâmplător Alexandru e un copil care nu s-a îmbolnăvit, ba chiar poate a contat că l-am alăptat mai mult. Eu cred că copiii foarte mici, când încă nu ştiu să-şi autoregleze stările, ei asociază sânul cu cel mai plăcut moment, şi atunci, de fiecare dată când să zicem el era anxios sau într-un moment în care nu cunoştea oamenii sau era în avion, am călătorit cu el destul de devreme, sânul pentru el era: “ aaaa, e totul bine…” Şi cred că e important pentru un copil să-şi găsească echilibrul, că nu ştie să îl ceară altfel, sau nu ştie să şi-l inducă. Şi poate ajutat şi de asta, el e un copil aşa echilibrat şi acum. Nu ştiu, habar n-am. Voi alăpta şi data viitoare, voi alăpta cu siguranţă.

Reporter: Ce părere ai despre referendumul pentru familia tradiţională?

Adela Popescu: Uf! (zâmbeşte) Am avut ieri o discuţie cu prietenele mele, cu Dana Rogoz şi cu Alina Chivulescu, şi am vorbit exact pe subiectul acesta. Şi am fost foarte sincere şi ne-am amintit fiecare un moment în care am văzut un cuplu gay. Ne-am amintit momentul zero, cum ar veni, primul. Şi ne-am dat seama cât de mult am trecut de la “Oh, my God, ce-i asta?!” până la “Oh, my God, e alegerea fiecăruia.” Ba mai mult decât atât, astă vara, eram în vacanţă, şi doi bărbaţi erau împreună cu un copilaş pe plajă, şi unul dintre ei era foarte îndemânatic , schimbându-i pampers-u’, având grijă de copil, şi i-am dat aşa un cot lui Radu şi i-am zis “cât de firesc pare totul, uită-te puţin” şi el era “hâm, hâm “, eeeeh, a venit mama între timp, deci mi s-a părut, ăla era cumnatul, ceva (râde in hohote). Dar e clar, cumva mintea noastră a început să accepte nişte lucruri. Nu ştiu dacă-s corecte, nu ştiu dacă sunt în direcţia bună, dar eu personal am prieteni (gay) absolut minunaţi . Acum, nu ştiu dacă să merg mai departe cu opinia.

Reporter: Ţi-ai imaginat vreodată cum ai reacţiona dacă copilul tău, pur ipotetic, ar manifesta semne ale unei alte orientări sexuale?

Adela Popescu: Sigur că da. Mi-am imaginat. Întotdeauna trebuie să raportezi la tine când emiţi judecăţi de valoare. Şi legat de acest subiect m-am gândit la asta. Adică, cum să reacţionez, m-aş asigura că nu este un moment de teribilism, pentru că am întâlnit situaţii şi am vorbit chiar cu doi prieteni de-ai mei care mi-au spus că într-o perioadă de rătăcire , de maximă rătăcire a lor, au întâlnit persoane gay care cumva i-au determinat să aibă comportamente gay şi un om dispus cumva la adrenalină s-ar putea să găsească ceva foarte incitant în asta. Alături de băutură în exces, de droguri poate, şi aş vrea, de exemplu, prietenii mei spuneau că lor le-a fost indusă starea şi că sunt ok cu ea. Eu probabil că discuţia pe care aş avea-o cu copilul meu ar fi dacă este convins că vrea să trăiască într-o lume în care drepturile lor nu sunt încurajate şi dacă cu adevărat simte asta. Daca el mi-ar spune că asta îl face fericit cu adevărat şi că ăsta este el, n-aş avea absolut nicio problemă. Dar cred că din teribilism adolescenţii pot să facă tot felul de lucruri care nu le stau în fire. Şi-apoi ele făcute în mod constant să se transforme în normalitate. Să nu mai ştie nici ei la un moment dat cine sunt. Cred că se întâmplă şi asta.

Reporter: Ce fel de şcoală ai vrea să facă copiii tăi? Alexandru merge la grădiniţă.

Adela Popescu: Merge la grădiniţă, da. Am ales şcoala într-un sistem Montessori , este o variantă alternativă de învăţământ, în sensul că n-are regulile acelea de predare frontal. Adică nu e profesoara în faţă şi copiii tot la fel în faţă, cumva ascultă ce le spune profesoara, educatoarea respectivă. Este un sistem care-i încurajează să se descopere, să aibă încredere în ei, spre exemplu unul dintre jocurile pe care ei îl fac, dau un exemplu acum, aşa la întâmplare, este să curaţe o masă. Da’ nu oricum. Ei trebuie să învete cum să ia cârpa, cum s-o stoarcă, cum s-o pună pe masă, iar mişcările (arată) pe masă se fac într-un anumit fel. Pe lângă faptul că ei îşi dezvoltă ideea că un lucru trebuie făcut în etape, mai e şi de manualitate, este o pregătire pentru perioada în care trebuie să scrie. Şi toate lucrurile astea mi s-au părut foarte logice şi foarte fireşti şi eu le simt din plin pentru că eu am copilărit într-o vreme în care nu aveam la îndemână jucării, să spunem, şi am fost nevoită să-mi manufacturez tot felul de păpuşi, să mă joc cu nisipul. De exemplu, în acest tip de învăţământ, copiii iarna sunt scoşi afară în zăpadă, indiferent dacă ninge, plouă, e viscol, şi primesc nişte lopeţele în miniatură (zâmbeşte) şi trebuie să dea zăpada la o parte. Adică să facă cărări. Sau toamna să dea frunzele. Sau, de exemplu, la masă ei nu sunt serviţi în farfurie. Se pune aşa o masă lungă, ca un fel de bufet suedez şi fiecare copilaş are un şorţuleţ, un polonic în miniatură, şi iau din bolul mare şi îşi pun la ei în castronaş ciorbă exact cât vor să mănânce (zâmbeşte). Îşi întind pe pâine dacă au, nu ştiu, pateu sau pastă de nu ştiu ce, adică din punctul meu de vedere e foarte asemănător cu ce am trăit eu. Că eu am trait într-o perioadă în care cumva copiii se dădeau după parinţi (râde) adică nu intram în viaţa lor, nu-i încurcam cu nimic, sub nicio formă, de-asta şi puteau să ne crească trei să spunem. Eu am întrebat-o pe mama mea vazând cum e cu unul: “Da’ tu cum ai făcut faţă?!” şi a zis “V-am iubit enorm de mult, dar eu dacă trebuia să merg să culeg strugurii voi veneaţi cu mine.” Eu nu stăteam acasă şi nu mă duceam să culeg strugurii cum se întamplă acum. Adică…şi găseam activităţi la culesul strugurilor. Sigur că nu puteam să car găleata, da’ mai puneam şi eu un strugure (zâmbeşte). Şi mi se pare că tipul ăsta de învăţământ e foarte apropiat cu ce am trăit eu şi mi se pare benefic. Acum, nu ştiu cum se va adapta de la un astfel de sistem la un sistem normal, tradiţional. Dar vom vedea. Pentru nivelul la care e el şi pentru nevoile pe care le are, cred că e foarte potrivit.

Reporter: Ce părere ai despre home schooling ?

Adela Popescu: Mi se pare că e o decizie foarte greu de luat. Încă sunt întrebări la care eu nu ştiu să răspund concret. Când mă întreabă Alexandru, şi are aproape trei ani, doi ani şi trei luni, “ce-i apa?” , sigur că ştiu ce-i apa, da’ cum îi explic unui copil ce-i apa pe înţelesul lui, astfel încât să capete sens, astfel încât să se formeze nişte conexiuni. Ori, eu să îmi asum să le dau copiilor mei toate informaţiile de care au nevoie, să cred despre mine că am capacitatea să fac asta, aşa cum o face un profesor care a studiat pedagogie şi aşa mai departe, eu personal nu mă simt capabilă. Sunt oameni, sunt nomazi (zâmbeşte) cărora le place foarte mult să călătorească şi probabil că este singura modalitate prin care pot şi călători toată viaţa şi mi se pare minunat să poţi să faci asta şi nici copiii să nu rămână în urmă cu programa şcolară cum ar veni şi atunci noţiunea de home schooling sau, mă rog cum sunt ei la rulotă, (zâmbeşte) fiecare pe unde călătoreşte, poate avea un sens . Dar eu nu sunt acolo, nu, nu pot. Nu. Face mama cu copilul home schooling deocamdată, că ea a fost educatoare şi face foarte bine, (râde) dar eu nu, nu cred că aş putea.