Filme pentru Dragobete: Dragostea fără happy-end - de la "Casablanca" la "Amour"

Poveştile de dragoste care ajung pe marele ecran nu trebuie să fie în mod obligatoriu basme cu final fericit. Magia filmului face ca replici precum "You had me at 'Hello' ( Am fost a ta de la primul salut)" şi "We will always have Paris (Ne-a rămas Parisul)" să fie emoţionante în aceeaşi măsură pentru publicul care vrea să vadă o poveste de dragoste cu bune şi cu rele, cu gafe şi păcate, cu final fericit sau cu unul nefericit, care păstrează totuşi speranţa unei şanse noi care nu a fost prinsă pe peliculă.

"Ne-a rămas Parisul", din "Casablanca", este una dintre cele mai romantice replici de despărţire din istoria cinematografiei. Film de dragoste cult, "Casablanca" (1942), cu Humphrey Bogart şi Ingrid Bergman în rolurile principale, spune o poveste din perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, în Africa neocupată. Un american îşi întâlneşte fosta mare iubire, dar o nouă relaţie între ei pare a fi imposibilă. "Casablanca" nu este doar una dintre cele mai cunoscute poveşti de dragoste neîmplinită, ci este şi filmul care are una dintre cele mai romantice melodii pe coloana sonoră - "As Time Goes By".

Una dintre cele mai triste poveşti de dragoste clasice - cu o coloană sonoră obsedantă în aceeaşi măsură - este "Love Story" (1970), clasica istorie de dragoste tânără, cu un destin necruţător. Un "Romeo şi Julieta" al anilor '60-'70, filmul a câştigat Oscarul pentru cea mai bună coloană sonoră în 1971.

Ilustrarea pe peliculă a expresiei "Şi nu au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi" nu trebuie să includă neapărat boală, moarte, despărţire, trădare, cuvinte dulci de adio. În "In the Mood for Love", de Wong Kar Wai, dragostea nu este nici cu năbădăi, nici cu înţelegeri, nici cu destin crud, ci este un omagiu cinematografic adus unei iubiri difuze, implicite, între două persoane căsătorite fiecare cu altcineva şi care îşi bănuiesc partenerii de infidelitate. Wong Kar Wai reuşeşte să creeze cea mai frumoasă şi subtilă poveste de parteneriat-complicitate-suferinţă comună care a fost vreodată prezentă pe peliculă.

Pentru ca o relaţie între doi oameni pe care orice spectator îi vede împreună până la adânci bătrâneţi să nu funcţioneze nu este nevoie de tragedii, boli sau un intrus în cuplu. Poate fi nevoie doar de o minte prea alambicată, un mod de viaţă prea obişnuit cu solitudinea, un complex al lui Oedip prea vizibil etc. O astfel de poveste este, desigur, clasicul film "Annie Hall" de şi cu Woody Allen. În "Annie Hall", Alvy Singer (Allen) se îndrăgosteşte de "ameţita" Annie Hall (Diane Keaton). Restul este o poveste de nevroze care alternează cu o vânătoare de homari, sesiuni de terapie, probleme legate de părinţi şi un model de cum nu se prizează cocaină.

Pentru cei care nu se tem să fie sub un nor de tristeţe de la Dragobete (24 ianuarie) până pe 1 martie, există o altă capodoperă a cinematografiei - "Abisul sufletului/ Breaking the Waves", de Lars Von Trier. Eroina din "Abisul sufletului", Bess (o Emily Watson superbă, la debutul ei în film, de altfel), este o fiinţă prea puţin raţională şi prea mult intuitivă. Cu o percepţie de copil asupra lumii, cu dialoguri cu Dumnezeu şi cu o dedicare şi o iubire imensă faţă de soţul ei, jucat de Stellan Skarsgård, Bess crede că, dacă se va sacrifica, dragostea vieţii ei se va vindeca.

Dar ce faci atunci când o relaţie se încheie şi vrei să uiţi tot-tot şi să fii din nou fericit? Apelezi la o firmă care este specializată în ştergerea amintirilor de dragoste. Procesul de ştergere a memoriei şi povestea celor doi foşti îndrăgostiţi - Joel (Jim Carrey) şi Clementine (Kate Winslet) - sunt spuse superb de Michel Gondry, pe un scenariu de Charlie Kaufman, în "Strălucirea eternă a minţii neprihănite/ Eternal Sunshine of the Spotless Mind".

Când dragostea este un patrulater tulbure cu personaje cu destule "schelete" în dulap, lucrurile nu au cum să aibă happy-end. În "Ispita/ Closer", când o tânără stripteuză (Alice) este lovită de o maşină şi dusă la spital de un jurnalist binevoitor (Dan), o idilă se naşte între cei doi. Un an mai târziu, Dan scrie o carte inspirată de această întâmplare, iar când merge să îşi facă pozele pentru lansarea volumului, o întâlneşte pe Ana, o femeie divorţată care lucrează în domeniul foto.

În seria "plăcerilor vinovate", acele filme la care toţi sau aproape toţi plâng, dar nu recunosc acest lucru se înscrie "Idilă de noiembrie/ Sweet November" şi "The Notebook". În "Idilă de noiembrie", legătura emoţională dintre Charlize Theron şi Keanu Reeves nu poate să nu stârnească măcar un mic oftat atunci când el este părăsit de o ea care preferă să îşi trăiască ultimele momente ale bolii cu demnitate.

"Jurnalul/ The Notebook", cu un Ryan Gosling de dinainte de celebritatea supremă de care se bucură în prezent, este unul din aşa-zisele "the ultimate date movies" (cele mai bune filme pentru întâlniri). O poveste de dragoste după reţeta hollywoodiană, cu suişuri şi coborâşuri, dar care merge şi dincolo de "şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi", "The Notebook" este unul dintre cele mai triste şi cele mai vizionate filme de dragoste din cinema.

Acelaşi Ryan Gossling joacă într-un alt film care "rupe" suflete - "Blue Valentine". Aici, Gosling este partenerul lui Michelle Williams, într-o poveste care pare a fi autopsia unei relaţii eşuate din motive de ereditate, probleme de familie, bagaj sentimental şi neputinţa de a te lăsa iubit.

Pentru a încheia seria de filme de dragoste fără happy-end, ar fi nedrept să uităm de "Amour", filmul austriacului Michael Haneke, favorit, de altfel, la Oscar şi deţinător al premiului Palme d'Or 2012. "Amour" este un film despre ce se întâmplă după pasiune, după căsătorie şi după ce corpul te lasă baltă, este un film despre cele mai profunde temeri ale oamenilor, aduse într-un cuplu burghez, aflat la vârsta a treia.