VIDEO  Imagini inedite cu un cerb, surprinse cu ajutorul camerelor cu senzori din Munţii Rodnei

Romsilva - Parcul Naţional Munţii Rodnei postează imagini cu un cerb surprins zilele trecute de o cameră cu senzori de mişcare.

Cerbul este un mamifer erbivor din categoria rumegătoare, paricopitate (Artiodactyla). Familia Cervidae cuprinde circa 49 de specii, din care se mai pot aminti căprioara, renul şi elanul. Caracteristice pentru cerb sunt coarnele ramificate care, de obicei, cresc numai la masculi şi culoarea brun-roşcată, cu un accentuat dimorfism sexual.

Cerbii masculi sunt mai mari decât ciutele (femelele) şi, spre deosebire de acestea, prezintă coarne caduce.

Masculii au greutăţi cuprinse între 180 – 300 kg, iar ciutele între 80 – 150 kg.

Masculii pierd coarnele la începutul fiecărei luni martie, fenomen care se întinde, în funcţie de vârsta şi vigurozitatea fiecăruia dintre cerbi, chiar până în luna mai.

La iezi, atunci când împlinesc vârsta de 1 an, în luna mai, începe creşterea primului rând de coarne, creştere care se termină în septembrie. Aceste coarne sunt, de regulă, suliţe lungi de 20–30 cm, fără rozete.

Longevitatea cerbului este apreciată la circa 18-20 ani, însă în natură cerbii ajung rar la această vârstă. La vârsta de 12-14 ani cerbii ajung la maturitate. Vârsta exemplarelor vii se apreciază în funcţie de aspectul exterior şi trofeu, iar cea a animalelor împuşcate după uzura danturii.

În perioada împerecherii masculul mugeşte, bocăneşte sau boncăluieşte. Speriat, are un brăhnit nazal, ca de altfel şi femela. Cerbii au mirosul dezvoltat, auzul bun, însă văzul este slab. Cerbul poate observa mai mult mişcarea decât figura omului. Se poate apropia de om până la aproximativ 15 metri fără a-l observa.

Cerbul se adăposteşte în zonele cu păduri întinse, care cuprind porţiuni de poieni sau luminişuri cu izvoare, care le oferă linişte şi posedă surse de hrană. Este întâlnit şi la câmpie, destul de des, acoperind, cel puţin teoretic, întreg arealul dintre zona alpină şi malul mării.

Hrana este deficitară pentru cerb în perioada iernii, ca de altfel pentru toate cervidele. Iarna hrana cerbului se compune din lujeri (tulpină sau porţiune de tulpină subţire la plantele erbacee şi ramură tânără de 1-2 ani la plantele lemnoase), muguri şi uneori scoarţă de copac, frunze verzi rămase sub zăpadă, diferite frunze şi ierburi uscate, precum şi plante verzi din terenurile cultivate agricol. Ghinda şi jirul constituie hrana de bază. Acceptă şi reacţionează bine la hrana administrată complementar de om: fân, frunzare (frunze uscate servind ca aşternut sau nutreţ pentru vite), suculente (nutreţuri provenite din plante cu tuberculi şi din rădăcinoase) şi concentrate.

Lupul este duşmanul natural cel mai de temut al cerbului. Pagube mai reduse fac şi râsul şi ursul. Mai nou, câinii hoinari sălbăticiţi tind să înlocuiască lupul, mai ales în prădarea viţeilor.