Video INTERVIU cu Teo Trandafir: Sentimentul care mă defineşte şi mă împinge înainte este disperarea. Oamenii fericiţi îşi doresc nefericirea pentru a putea înţelege fericirea din nou

În interviul acordat MEDIAFAX şi Gândul.info, Teo Trandafir a vorbit şi despre mişcarea #metoo pe care o consideră “o ipocrizie” precizând cu umor că vorbeşte “din punctul de vedere al unei femei urate” şi că “ …niciodată nu mi-a pus mâna pe fund nimeni pentru că nici vântul nu mi-ar fi ridicat fustele fustele. “

Prezentăm textul integral al interviului acordat agenţiei MEDIAFAX şi Gândul.info de către Teo Trandafir.

Reporter: Ce este extraordinar în viaţa ta?

Teo Trandafir: Cred că firescul ei. Toata lumea se aşteaptă de la mine să fiu smucită în zece direcţii şi nu mă sună nimeni pentru că fiecare îşi imaginează că mă sună ceilalţi. Şi atunci telefonul meu uneori stă pentru că fiecare se gândeşte “la cât e ea de ocupată” , lucru pentru care nu sunt atât de ocupată şi am timp să citesc ceva, să văd un film bun, să nu fac nimic, şi sunt ocupată cu găsitul momentului eminamente masculin în care să nu ma gândesc la nimic. Am auzit şi am citit undeva că bărbaţii au această abilitate fantastică de a nu se gândi la nimic. I-am invidiat atât de mult pentru asta încât caut asta în mine . Cică există în capul lor ceea ce se numeşte “the nothing box”. Cutia cu nimic. În capul unei femei se intamplă tot timpul ceva extraordinar . Eu caut locul unde să nu se întample nimic ca să mă pot odihni.

Reporter: În ce stă puterea ta?
Teo Trandafir: În disperare. Cred că sentimentul care mă defineşte şi mă împinge înainte este disperarea. O disperare pe care n-ar trebui s-o catalogăm atât de drastic pentru că disperarea nu e neapărat un lucru de rău. E o presiune pe care o simt în general în spate şi care mă propulsează. Ştiu că n-am cum să ies din situaţia în care mă găsesc şi atunci imi trebuie putere. Ţn asta stă puterea mea. E ca şi când ar sta în păr. Dar neavând cine ştie ce, am găsit disperarea.

Reporter: În ce stă frumuseţea ta?
Teo Trandafir: În atitudine. Şi mai ales în calm. Am descoperit că urlatul şi trasul de păr sunt posturi care nu mă definesc şi în care nu mă regăsesc sau pe care , dacă le practic, nu mă privesc cu bunavoinţă după aceea. Şi atunci am hotărât să le elimin şi să înlocuiesc disperările mele verbale şi de atitudine , ieşirile în décor, cu o sfântă tăcere. Tac şi zâmbesc în momentul în care mă consider nedreptaţită sau în afara contextului meu obişnuit.

Reporter: În ce stă libertatea ta?
Teo Trandafir: În mine. Am descoperit, atunci când nu puteam vorbi cu nimeni, deşi gândeam ,după capul meu, oarecum normal , că libertatea omului e în sine , pentru că dacă el a avut timpul şi răgazul să îşi construiască în interiorul lui grădina , se poate întoarce oricând acolo. În tine eşti liber “să orice” : eşti liber să gândeşti, eşti liber să creezi, eşti liber să exprimi, eşti liber să corectezi, eşti liber să revezi, să reiei, eşti liber să fii foarte prost. Eşti liber să fii atât de deştept încât să poţi exprima deşteptăciunea ta astfel încât ea să poată fi înţeleasă şi de proşti. Dar şi de deştepţi.

Reporter: Care a fost miracolul vieţii tale, dacă a existat vreunul?
Teo Trandafir: Au existat mai multe. Cel pe care mi-l amintesc este momentul în care am descoperit puterea unui om asupra unui alt om. Trăgeam să mor. Nici măcar nu ştim dacă verbul se poate conjuga pentru că nu l-am auzit niciodată conjugat: eu trăgeam să mor , tu trăgeai să mori , el/ea trăgea să moară. Trăgeam să mor şi toată lumea îmi spunea asta . Şi în viaţa mea a apărut un om care mi-a spus : “Ce ştiu ăştia, toţi nişte proşti! Aici eu sunt Dumnezeu!”. Şi-am ştiut în clipa aia că este exact aşa şi că viaţa mea se va schimba într-o proporţie care depinde de mine în ultimă instanţă, dar că miracolul s-a produs: eu am văzut că un om poate salva un alt om prin puterea cuvântului. Şi nu era vorba despre Dumnezeu, era un om în carne şi oase ca tine şi ca mine. Oamenii pot salva alţi oameni sau pot ucide oameni cu forţa cuvântului lor.

Reporter: Cât din cea care eşti acum este rezultatul greşelilor tale?
Teo Trandafir: Uriaş. Cred că succesul este ceva ce se consumă inconştient în 24 de ore , succesul este ceva ce te bucură , satisface ca o baie calda , iar eşecul te marcheaza ca un duş rece. Eşecul, greşeala, înfrângerea , lacrima şi genunchiul zdrelit nu se uită niciodată. Cea mai frumoasă zi profesională din viaţa mea mi-o amintesc pentru că am discul , am înregistrarea, undeva în cap. Mi-aduc aminte clipa aceea. Dar greşeala nu mi-o amintesc, o ştiu , o simt, o vad, o simt în mine . Pot să pun mâna pe ea. Numai din greşeli ,cred , şi numai din eşec poţi clădi , dacă eşti suficient de disperat să o faci. Dacă nu , nu mai urci niciodată pe cal şi ţi se pare că nu asta era calea. Întotdeauna e vina altuia. Din vina mamei m-am ratat , din vina faptului că am crescut fara tată m-am pierdut, societatea m-a sufocat. Nu! Greşelile tale te-au definit. Greşelile tale ar fi trebuit să te împingă în faţă.Tu eşti suma greşelilor tale, sublimate până la succes.

Reporter: Care a fost cea mai mare şansă pe care ai primit-o de la viaţă?
Teo Trandafir: Norocul! De a fi vazută într-un punct în care arătam ca o prepeliţă gri. Iar prepeliţa gri a fost vazută ca un păun înflorit de către un om. M-a luat dintr-un cvasianonimat şi m-a considerat , citez “ o vedetă atipică” . A pus asupra mea o lumină pe care numai el putea s-o puna şi a fost marea mea şansă . Toţi paşii mei până atunci fuseseră pregătitori. Ăsta a fost norocul meu. Acelaşi om care avea să îmi salveze viaţa.

Reporter: Cine?
Teo Trandafir: Adrian Sârbu.

Reporter: Dacă te-ai întalni cu tine acum , cea de la 20 de ani , EA te-ar plăcea , te-ar iubi, ar fi mulţumită de tine?
Teo Trandafir: Ar fi mirată. Ar fi uimită de faptul că există blândeţe , tăcere, ar fi uimită de faptul că nu mă răzvrătesc atunci când ea s-ar răzvrăti , ar fi uimită că am părul scurt, ar fi uimită că pot vorbi în public, şi că pot să ţin capul sus. Ar fi uimită că trăiesc într-un mediu competitiv când ea e obişnuita într-un mediu comunist, gri şi ateu. Da, ar fi uimită de mine şi cred că nu i-ar plăcea că arăt diferit. Atâta tot.

Reporter: Ce simţi că te-ar putea face atât de fericită încât să spui o clipă opreşte-te?
Teo Trandafir: Mă întrebi gândindu- te la ceva ce s-a întamplat sau la ceva ce mi-aş dori să se întâmple?

Reporter: Ceva ce ţi-ai dori să se întâmple.
Teo Trandafir: Ca orice om prost caut, ca orice om mediocru , hai să nu exageram, caut fericirea, pe care o consider un orgasm intellectual, care nu poate dura pentru că dacă dureaza iţi arde filamentul. Fericirea e o stare fulgurantă, e o stare de secundă, e o stare de graţie scurtă. În momentul acela de vârf emoţional , dacă l-aş simţi şi l-aş înţelge atunci când se întamplă, aş zice clipă opreşte-te. Şi aş face o greşeală pentru că m-aş sătura şi de fericire. Oamenii fericiţi işi doresc nefericirea pentru a putea înţelege fericirea din nou.

Reporter: Cum comentezi mişcarea #metoo?
Teo Trandafir: Mi se pare o mica ipocrizie aici. Dacă ai avut de spus ceva trebuia să o faci atunci când s-a întamplat. Dacă ai avut frustrări şi neîmpliniri trebuia să le scrii sau să le exprimi când era cazul. Bineînţeles că sunt alături de femeile care…, pentru că altfel m-ar călca toată lumea in picioare, dar eu dacă aş fi fost vreodată agresată sexual aş fi vorbit atunci sau deloc. E adevărat că vorbesc din punctul de vedere al unei femei urâte pentru că având o greutate uriaşă , în marea parte a tinereţii mele, am fost în afara oricărui pericol, niciodata nu mi-a pus mâna pe fund nimeni pentru ca nici vântul nu mi-ar fi ridicat fustele. Şi atunci o femeie urâtă e uşor să se exprime atât de categoric . Dacă însă aş fi fost o femeie frumoasă care să fi acceptat compromisul pentru succes, aş fi inţeles că este un preţ pe care am convenit să îl plătesc . Nu vii peste 20 de ani să spui ca ţi-ai cumpărat o mobilă la suprapreţ. Ai folosit-o deja.

Reporter: Ce îţi place, ce nu îţi place la România azi?
Teo Trandafir: România există într-o proporţie mare în mentalul colectiv. Noi nu ţâşnim în picioare când se cântă imnul, noi suntem români pe 1 decembrie, nu pe 5 iulie, sau pe 18 august. Nu ne regăsim în modele româneşti decât în zilele de sărbătoare când ne punem ie. O ie purtată pe stradă ,pentru că am încercat, e privită ciudat pentru că noi ne îmbrăcăm Armani, noi ne îmbrăcăm Gucci, noi ne îmbrăcăm oricum altcumva. Facem ceea ce trebuie să facem şi ceea ce se aşteaptă de la noi să facem . Noi nu facem foarte des revoluţii intelectuale pentru că le fac altii. Noi suntem nişte oameni care aderă la cauze şi care arareori generează cauze la care să se adere. România este mai degraba un simbol. Încetează pe masură ce trece timpul să mai fie o ţară.

Reporter: Unde vezi viitorul copilului tău?
Teo Trandafir: În Anglia. Sau cu valori britanice întoarsă într-o Românie care să fi început deja să se coaguleze. Pentru că am speranţa că generaţia care va urma , pe care eu o cresc ,prin reprezentant, va reuşi să se coaguleze ea cu ea. Noi nu mai suntem responsabili de frumuseţea copiilor noştri, copiii noştri generează ei inşişi frumuseţe.Şi cred că ei între ei se vor putea uni şi aduna pentru a reconstitui România pe care nu au căpătat-o de la noi.

Reporter: Îţi iubeşti viaţa?
Teo Trandafir: O inţeleg, o preţuiesc acum, nu am cunoscut niciun om care să-şi iubească viaţa cu adevarat, pentru că să-ţi iubeşti viaţa înseamnă să ai grijă de tine. În general n-avem grijă de noi. Muncim prea mult, mâncăm prea mult, bem prea mult, pierdem nopţi, nu ne iubim viaţa. O inţeleg , n-aş vrea să se termine, sau cum ar zice un mare cântăreţ “I don't wanna die /But I ain't keen on living either”. Viaţa mea s-a sfârşit la un moment dat doar pentru a începe şi a-mi da o nouă dimensiune pe care abia acum o pricep.

(Interviu realizat de Ionela Bănărescu).