INTERVIU - Fanfara Ciocârlia: Mesajul nostru către oameni este fericirea - VIDEO

Cei 12 membri ai fanfarei sunt reprezentaţi în relaţia cu presa şi cu eventualii clienţi de managerul şi descoperitorul lor, Henry Ernst - un german care are mare grijă ca nimic din ce se întâmplă în ansamblu să nu fie întâmplător -, şi de liderul tarafului, Ioan Ivancea. "Fanfara Ciocârlia cântă. De interviuri se ocupă Ivancea. Aşa am stabilit noi şi aşa rămâne", insistă Ernst, adăugând vizibil iritat că, "dacă nu aveau succes în afară, nu îi băga nimeni în seamă în România. Că aşa e aici. Băieţii ăştia sunt buni, dar tot nu scapă de stigmatul de ţigani. Dar nimeni în lume decât ei ar putea cânta aşa".

Însă, dincolo de revolta managerului, bărbaţii care fac parte din Fanfara Ciocârlia sunt mândri de etnia lor şi de ce au realizat în cei 16 ani de când s-au constituit în taraful care se reinventează permanent de dragul muzicii şi al succesului, sunt mândri că au cântat la gala premiului Nobel pentru pace din 2012 şi că au fost pe aceeaşi scenă cu nume mari precum Jennifer Hudson, Seal, Ne-Yo, Sarah Jessica Parker şi Gerard Butler, dar mai ales că au reuşit să ridice în picioare distinsa asistenţă.

De-a lungul timpului, Fanfara Ciocârlia s-a făcut cunoscută şi iubită în întreaga lume, are apariţii în mai multe filme şi interpretări inedite ale unor piese celebre, cum ar fi tema muzicală a seriei "James Bond" şi "Caravana" lui Duke Ellington, cărora le-a impregnat amprenta muzicii rome. Varianta lor pentru piesa "Born To Be Wild" a fost inclusă, în 2006, în filmul "Borat".

Prezentăm integral interviul acordat de Ioan Ivancea, liderul Fanfarei Ciocârlia, agenţiei MEDIAFAX:

Reporter: Când s-a format Fanfara Ciocârlia?

Ioan Ivancea: Fanfara s-a format acum 16 ani. Noi am crescut împreună, în satul Zece Prăjini, la 35 de kilometri distanţă de Roman, un loc unde fanfara era de bază mai ales la nunţi. După '90, când a căzut industria, părinţii noştri au revenit la ţară, iar fanfara şi-a pierdut din influenţă. Oamenii nu mai aveau posibilitatea să plătească 10-12 inşi la nuntă. Plăteau trei sau patru, o formaţie mai restrânsă, aşa că a fost o perioadă în care nu am mai ştiut ce-i aia fanfară. Însă am fost descoperiţi de managerul nostru, Henry Ernst, care ne-a adus împreună pe toţi 12.

Aşa, primele noastre concerte au fost în străinătate, în 1996 şi în primăvara lui '97. În anul acela am venit acasă cu bani de Paşti.

Rep.: Mulţi bani?

I. I.: Ei, erau ceva, nu mai ştiu câţi. Nu foarte mulţi, dar cât să facem Paştele un pic mai sus faţă de ăilalţi. Important este că a fost un început extraordinar de frumos şi de bun, datorită căruia am ajuns să fim cunoscuţi în toată lumea.

Rep.: Care este mesajul pe care îl transmiteţi cu muzica voastră în toată lumea?

I. I.: Ducem mai departe ceea ce facem noi cel mai bine şi cred că transmitem fericire. Că e sală mare de spectacole, că e bar sau club, oamenii încep să cânte şi să sară. Deci, mesajul nostru este fericirea.

Rep.: Sunteţi cunoscuţi drept cea mai rapidă fanfară din lume. În ce constă această tehnică?

I. I.: Pentru noi, e foarte simplu: cântăm repede. De fapt, este vorba despre o tehnică specială pe care am moştenit-o şi pe care am dezvoltat-o. În regiunea de unde provenim noi, aşa se cântă şi, în general, folclorul românesc este mişcat. Iar, ca să mergi să faci ceva deosebit faţă de alte trupe de suflători - pentru că în orice formaţie care vrea să ajungă undeva trebuie să existe ceva diferit de restul -, trebuie să inventezi. Aşa că am început să cântăm mai repede decât toate fanfarele, am început să prelucrăm folclorul pe care îl ştim şi am vrut să îl aducem în prezent, după care am trecut la alt stil, să adaptăm piese rock, deci să facem mult mai mult decât alte trupe de suflători

Rep.: Apropo de stiluri, am văzut că la concertele voastre publicul se comportă ca la un eveniment rock. Cum îi simţiţi pe străini la impactul cu muzica lăutărească?

I. I.: Publicul din străinătate este receptiv şi, în general, publicul nostru este receptiv la muzica noastră. Şi sperăm ca şi în România să se întâmple acest lucru. Oamenii apreciază ceea ce este făcut din inimă, ei te simt. Noi mergem pe scenă să transmitem acest lucru, nu să facem o piesă ca să treacă timpul, să ne luăm banii sau să se termine concertul să mergem să ne culcăm. Când suntem pe scenă, trăim muzica, iar publicul simte lucrul ăsta. Dacă pe scenă nu dăruieşti ceea ce simţi şi ceea ce trebuie omului din faţa ta, atunci nu mai merge nicăieri ca artist. Publicul cunoaşte foarte bine muzica noastră şi suntem mulţumiţi, pentru că facem ceea ce trebuie şi primim în schimb ce avem nevoie.

Rep.: Aţi primit mesaje mai deosebite din partea publicului la final de concert?

I. I.: După ce terminăm concertele, nu prea ieşim să stăm de vorbă cu fanii, pentru că nu ne place să dăm autografe. Când vii de pe scenă şi eşti obosit şi transpirat, unul vrea să te pupe, altul vrea să te ia în braţe, altul vrea să îi dai autograf pe burtă... şi nu prea facem asta, mai ales că noi susţinem concerte de cel puţin două ore. Asta nu înseamnă că nu avem timp pentru fanii noştri, care, în general, ne laudă felul cum am cântat.

Rep.: Care este cel mai tânăr şi care este cel mai în vârstă membru al Fanfarei Ciocârlia?

I. I.: Cel mai tânăr membru este şi cel mai nou în trupă - Crăciun, care are 22 de ani -, iar cel mai în vârstă este Rădulescu, care are 66 de ani.

Rep.: Cine vă sunt concurenţii pe piaţa muzicală pe care o reprezentaţi?

I. I.: În ceea ce facem noi nu avem niciun fel de concurenţă.

Rep.: Cum a fost recitalul de gala decernării premiului Nobel pentru pace?

I. I.: Imaginaţi-vă ce am simţit noi, ca trupă românească, să fim pe o asemenea scenă şi să cântăm lângă Seal, Ne-yo, Laleh şi Kylie Minogue… Am cântat două piese - una tradiţională şi o alta regândită de noi, în maniera Fanfarei Ciocârlia - şi am fost foarte apreciaţi. Am fost prima trupă care a ridicat sala în picioare. Oslo a fost o întâmplare deosebită pentru noi, un lucru pe care îl meritam. Din păcate, noi nu am prea fost apreciaţi în România, dar asta este altceva.

Rep.: Cum v-aţi decis să susţineţi un turneu în România, primul după 16 ani de la lansare?

I. I.: Am mai concertat în România. Decizia unui turneu aşa de târziu a venit în primul rând din cauza timpului pe care l-am avut. Am mai avut concerte în România, la TIFF (Festivalul Internaţional de Film Transilvania, n.r.), la Sibiu, la Sala Palatului din Capitală... După aceea, în limita timpului pe care l-am avut - pentru că trebuie să ne onorăm contractele din străinătate -, am făcut nişte compromisuri şi am ajuns să facem şi puţină gălăgie în România.

Rep.: În turneul din România veţi fi în formaţie completă?

I. I.: Sigur. Altfel nu se poate. Nu a existat să cântăm altfel, pentru că fiecare are rolul lui în fanfară. 11 fără 1 nu se poate.

Rep.: În afară de piesele pe care le prelucraţi, aveţi şi compoziţii proprii?

I. I.: Sunt câteva, dar, de obicei, prelucrăm piesele. Ştiţi cum se procedează în ziua de astăzi? Oricine poate să spună "piesa e a mea", dar noi trebuie să fim modeşti. Prelucrăm piese şi o facem aşa cum putem.

Rep.: Care este spiritul fanfarei Ciocârlia?

I. I: Este cel mai bun spirit din lume - este veselie, bucurie şi glumă. Întotdeauna. În 16 ani nu am avut discuţii, suntem ca o familie, prelucrăm piesele împreună, lucrăm împreună la tot.

Fanfara Ciocârlia demarează, marţi, primul turneu naţional, la Timişoara, în Porky's Pub. Turneul va continua în următoarele oraşe: Bucureşti (miercuri, în Silver Church), Cluj-Napoca (joi, la Fabrica de Bere), Iaşi (sâmbătă, la Curtea Berarilor Timişoreana), Suceava (duminică, la Club Padrino), Braşov (30 aprilie, la Tequila Club), şi Sibiu (1 mai, la Pub Ursus).

Cu opt albume lansate şi peste 1.200 de concerte susţinute în cei 16 ani de carieră, Fanfara Ciocârlia este considerată un bun exemplu de succes - "Un sunet extrem de puternic", era caracterizată într-un articol al publicaţiei The Times of London maniera interpretativă a formaţiei de lăutari români.

Fanfara Ciocârlia a obţinut, în 2006, prestigiosul premiu muzical al Radio BBC, la categoria muzică europeană, iar despre DVD-ul documentar "Brass On Fire" (2002) revista Songlines a scris că stabileşte un "nou standard pentru documentare muzicale".