INTERVIU - Geraldine Chaplin: Scutul meu a fost că sunt fiica lui Charlie Chaplin

Una dintre cele mai vivace şi încântătoare prezenţe ale ediţiei din acest an a festivalului de la Cluj-Napoca, Geraldine Chaplin a povestit despre cum a fost copilul neascultător al lui Charlie Chaplin, despre cum încearcă să îi aducă critici constructive fiicei sale, Oona, care este tot actriţă, dar şi despre cum bătrâneţea este "o ţară fără hărţi".

La proiecţia de vineri a filmului său, "En la Ciudad sin limites", Geraldine Chaplin nu s-a sfiit să pozeze în şpagat, la gala de premiere de sâmbătă seară a mărturisit că, atunci când era mică, îşi ruga părinţii să fie "mai români", deoarece asta era, pentru ea, echivalentul generozităţii, iar când a ajuns în România a învăţat să spună "mişto".

Prezentăm integral interviul acordat MEDIAFAX de Geraldine Chaplin.

Reporter: Un personaj din filmul dumneavoastră, "En la Ciudad sin limites" spune că un lucru care nu poate fi învăţat este clasa. Dumneavoastră aţi simţit vreodată că aveţi un lucru pe care nu l-aţi dobândit prin învăţare?

Geraldine Chaplin: Nu. Cred că am învăţat absolut totul în viaţă.

Rep.: Care este cel mai preţios lucru pe care l-aţi învăţat?

G.C.: Faptul că a iubi... o să fiu cam melodramatică acuma...faptul că a iubi este mult mai important decât a fi iubit.

Rep.: Cine v-a învăţat asta?

G.C.: Nimeni nu m-a învăţat asta, este ceva ce am învăţat singură. Mi-am dat seama că de exemplu Hitler a fost iubit. Da, a fost iubit. Cred că cel mai important dar pe care îl poate avea cineva... poate mă înşel, poate nu, este abilitatea de a iubi.

Rep.: Foarte mulţi oameni vă întreabă cum era Charlie Chaplin ca tată. Dumneavoastră ce fel de fiică aţi fost pentru Charlie Chaplin?

G.C.: Oh, îngrozitoare. Nu foarte bună. La maturitate, am fost o fiică bună, dar în copilărie... oh... Tatăl meu avea un stil foarte victorian. Se născuse în 1889, era foarte victorian, foarte dedicat ideii de disciplină iar eu eram... eram o sălbatică, o răsfăţată şi... nu făceam mai nimic din ce mi se spunea să fac.

Rep.: Poate îi plăcea, în secret să vă alintaţi...

G.C.: Nu, nu, nu. Era foarte strict şi voia alte lucruri pentru copiii lui. Sunt foarte tristă că nu a obţinut ce a dorit. Măcar de la unul din opt. Măcar unul din opt copii ar fi putut să meargă la facultate, pentru Dumnezeu. Nimeni. Toţi am renunţat la şcoală de tineri, Toţi am fost ... nu, de fapt unii din noi au fost buni la şcoală dar niciunul din noi nu a mers la facultate. Iar el ar fi fost atât de mândru ... Mereu spunea: "Educaţia este singurul vostru scut, educaţia este singurul voastru scut". Iar noi ziceam: "Dar tati, tu eşti un mare exemplu, tu nu ai făcut şcoală". Iar el ne răspundea: "Eu sunt diferit".

Rep.: Şi atunci, care a fost scutul dumneavoastră?

G.C.: Faptul că eram fiica lui Charlie Chaplin. Este mai mult decât un scut pentru apărare, este cheia care deschide orice...

Rep.: Ce voia să fiţi? Avocat? Medic?

G.C.: Da, ceva de genul acesta. Cred că ce voia era de fapt ca eu să fiu fericită. Când am decis să fac film era îngrozit de faptul că poate nu voi avea succes ... apoi a devenit foarte mândru. Tatălui meu i-ar fi plăcut... cred că a adorat să îşi vadă copiii având succes. Şi cu siguranţă ar fi fost foarte fericită să vadă lucruri precum faptul că fiul meu a devenit doctor, doctor în psihologie. Tocmai şi-a luat doctoratul. Cred că tatăl meu, oh, îmi pare atât de rău că nu e în viaţă, cred că tata ar fi fost foarte mândru de asta. Pentru că nici copiii lui, nici nepoţii lui nu au avut o asemenea diplomă până acum.

Rep.: Fiica dumneavoastră este actriţă. Aţi spus că v-a lipsit critica constructivă din partea tatălui. Dumneavoastră ce critici constructive îi aduceţi?

G.C.: Încerc, încerc. Mă uit la ce face şi îi spun "Cred că...". Dar ea nu ia critica foarte bine. Crede că ştie mai multe decât mine şi... - ştiţi ce? - chiar ştie, pentru că a făcut Academia de Arte Dramatice din Londra (Royal Academy of Dramatic Arts - RADA) patru ani. Este un loc în care este foarte greu să intri şi ea a făcut asta pe cont propriu. Am făcut tot ce am putut să îi garantez un loc acolo dar Richard Attenbrough, care era director mi-a zis la un moment dat: "Uite...lucrurile nu merg aşa aici. Singurul avantaj pe care îl ai din partea mea este că vei afla cu două ore înaintea tuturor dacă a fost acceptată sau nu. Dar eu nu pot face absolut nimic". Aşa că fiica mea a trecut şase examene, a terminat patru ani de RADA şi a ajuns direct la Globe Theater să joace în piese de Shakespeare. Spune replici din Shakespeare de parcă ar fi limbajul ei cotidian aşa că eu cred că da, ştie mai multe decât mine. Este atât de bună dar eu încerc să spun ce cred... De cele mai multe ori îi spun: "Ah, eşti atât de bună în ceea ce faci!". Dar pot să îi spun şi lucruri de genul "Nu cade bine lumina pe tine acolo, ar trebui să înveţi câteva lucruri despre cum să te joci cu lumina ca actriţă", iar ea de obicei îmi răspunde: "Hai, mamă, lasă-mă".

Rep.: De asemenea, aţi spus că o actriţă trebuie să facă faţă multor refuzuri dar nu poate să îngroaşe obrazul pentru că, până la urmă, sensibilitatea este cea mai importantă unealtă a unui actor. Au fost momente în care, totuşi, v-aţi dorit să aveţi obrazul gros şi să nu vă pese?

G.C.: Vorbeam în general, pentru că eu am fost foarte norocoasă. Atât de norocoasă. Nu am mers niciodată la acele castinguri "de turmă". Acum s-au schimbat vremurile. Ăsta a fost sfatul pe care i l-am dat fiicei mele. Într-o zi a picat un casting şi mi-a zis: "Mamă, am fost respinsă de 200 de ori". Şi eu m-am gândit: "Oh, doamne, eu m-aş fi sinucis". Dar, dincolo de asta, normal că sunt momente când eşti jignit. Dar eu am avut mai mult momente în care urma să joc într-un film şi eram anunţată că nu avea să mai fie realizat. După aceea aflam că au ales pe altcineva. Dar dacă mi-aş fi dorit să fiu mai puţin sensibilă? Nu.

Rep.: Filmul prezentat sâmbătă, în care jucaţi, "Et si on vivait tous ensemble?", vorbeşte despre oameni în vârstă. Când treci prin viaţă, înveţi ceva esenţial? Sunteţi recunoscătoare pentru un lucru pe care l-aţi învăţat odată cu vârsta?

G.C.: În cazul meu? Urăsc bătrâneţea. Urăsc tot ce este legat de condiţia asta. Nu cred că bătrânii sunt mai înţelepţi. Cred că tinerii sunt mult mai înţelepţi. Cred că nu înveţi nimic la bătrâneţe. Cred că este cel mai oribil lucru care i se poate întâmpla cuiva. O urăsc profund. Bătrâneţea este o ţară fără hărţi. Duce pe autostrada care ajunge la ... hââârşt! Şi...corpul se urâţeşte... simt că îmi doresc "piese" noi. O urăsc. Dar când am văzut filmul ăsta... Nu când l-am făcut. Atunci eşti la muncă. Dar când am văzut filmul, m-am simţit mai optimistă. Au fost oameni din public care au spus "Bleah, bătrânii nu sunt aşa". Iar regizorul (Stéphane Robelin, n.r.) a răspuns: "Ştiţi ceva? Ba da, sunt, bunicii mei care m-au crescut sunt aşa! Filmul ăsta îi are ca inspiraţie". Aşa că, mi-am schimbat puţin părerea. Bine, alternativa e să mori aşa că mai bine îmbătrâneşti. Plus, de exemplu, cea care este un model în privinţa modului în care faci faţă bătrâneţii este Jane Fonda. Şi la filmul ăsta am lucrat cu Jane Fonda. Când am văzut-o cum arată la 50 de ani am zis: "Hmm, nu e prea rău să ai 50 de ani". Apoi a făcut 60 de ani, acum are 74 de ani. Este uimitoare. Dar până şi ea zice câteodată "E de rahat să fii bătrân". Când am făcut filmul, o parte a fost filmată într-o reşedinţă pentru bătrâni, în Franţa. Jane se poartă ca o jurnalistă când vine vorba de lucrurile astea şi l-a întrebat pe proprietar: "Care e cea mai bătrână persoană de aici?". I s-a răspuns: "Avem o doamnă care are 106 ani". "Vreau s-o văd!", a spus ea, răspunzându-i-se: "Oui, Madame Fonda, o să încercăm". Aşa că am fost duse într-o cameră în care era... chestia asta de 106 ani, în pat, cu o mască de oxigen... şi Jane Fonda o întreabă: "Hei, ai auzit de Charlie Chaplin?". Iar femeia zice: "Nu". Jane continuă cu întrebările: "Ce vă face plăcere să faceţi? Ce vă place să faceţi la 106 ani". Femeia răspunde: "Nimic. Il y a pas de plaisirs (nu e nicio plăcere, n.r.)". Iar proprietarul intervine: "Dar, Madame, primiţi scrisorele de la nepoţei în fiecare zi. Asta nu vă place?". Iar femeia zice: "Nu, je n'ai pas de plaisirs! (nimic nu îmi face plăcere, n.r.)". Şi a început să se agite. Şi noi ne-am gândit "Oh, Doamne, cutra asta o să trăiască până la 116 ani". Dar sunt complet de acord cu ea. Nu e nicio plăcere în faptul că îmbătrâneşti. Niciuna.

Rep.: Dacă tot vorbim de trecerea anilor, ce planuri de viitor aveţi? Jucaţi într-un film horror... cu canibali...

G.C.: Am o grămadă de lucruri în agendă ... am trei filme care urmează să apară... unul este "The Impossibile" de regizorul care a făcut "El Orfannato" (Juan Antonio Bayona, n.r.), cu Naomi Watts. În viitor, continuu să lucrez cu Guy Maddin, care face un lucru numit "The Seance Project"... Practic readuce filmele vechi publicului. A spus: "Uite sunt aproape 100 de filme vechi care au dispărut. Să adunăm mai mulţi actori şi să avem o 'şedinţă' de reconstituire". Noi facem lucrurile astea în muzee. Am filmat cinci filme în Pompidou, o să facă 48 în MoMA şi în Brazilia nu mai ştiu câte. Udo Kier este în filmele astea, Charlotte Rampling, Maria de Medeiros... Aşa şi apoi filmul ăsta de groază care este absolul dezgustător. Dar dezgustător...Dacă vrei să treci la cură de slăbire, tot ce trebuie să faci este să citeşti scenariul ăla. Filmul o să fie în iulie, apoi mai am un film spaniol, în toamnă, care se numeşte "Dragostea nu mai e ce era". Cu trei cupluri la vârste diferite.

Geraldine Chaplin s-a născut pe 31 iulie 1944, fiind al patrulea copil al lui Charlie Chaplin şi primul dintre cei opt pe care legendarul actor i-a avut cu cea de-a patra soţie, Oona O'Neill, fiica dramaturgului Eugene O'Neill. De-a lungul vieţii, asemănarea izbitoare cu tatăl ei şi numele Chaplin au atras o atenţie considerabilă asupra lui Geraldine.

Cel care a adus-o pentru prima dată în faţa camerei de filmat, într-un rol minor din "Limelight" (1952), a fost chiar tatăl ei. De atunci, au trecut 60 de ani şi peste 100 de filme.

"În tot acest timp, Geraldine Chaplin şi-a construit propria identitate, diferită de a părintelui ei, şi o carieră impresionantă. Aerul enigmatic şi vulnerabil, privirea pătrunzătoare şi forţa interioară pe care o emană au propulsat-o în roluri dramatice de substanţă, în filmele unor cineaşti precum David Lean, Robert Altman, Pedro Almodovar, Carlos Saura, Claude Lelouch, Martin Scorsese, Alain Resnais, Jacques Rivette sau Franco Zeffirelli", potrivit unui comunicat.

Geraldine Chaplin şi-a petrecut doar primii opt ani din viaţă în oraşul natal, Santa Monica (California), întrucât familia s-a mutat în Elveţia. Visând să fie balerină, a studiat la Royal Ballet School din Londra, însă a realizat în câţiva ani că prestaţiile ei sunt mediocre şi că "nu poţi fi mediocru când porţi numele Chaplin". Cealaltă opţiune era actoria - meseria în care numele i-ar fi deschis enorm de multe uşi, ceea ce s-a şi întâmplat, după cum povesteşte adeseori actriţa în interviuri.

În 1965, apărea pe afiş lângă Jean-Paul Belmondo, în "Par un beau matin d'été" (regia Jaccques Deray), şi alături de Omar Sharif în "Doctor Jivago" (regia David Lean). Ecranizarea după romanul lui Boris Pasternak i-a adus şi prima nominalizare la Globurile de Aur din carieră.

În 1967, a început cea mai prolifică şi interesantă perioadă din cariera actriţei, marcată de întâlnirea cu regizorul spaniol Carlos Saura. Atunci s-a lansat celebrul thriller psihologic "Peppermint Frappé" (Ursul de Argint la Festivalul de la Berlin), în care actriţa este ţinta obsesiei unui bărbat. Au urmat "Ana and the Wolves" (1973), "Cría cuervos" (Premiul Special al Juriului, Cannes, 1976), "Elisa, vida mía" (1977) sau "Mamá cumple cien años" (1979), filme care i-au consolidat reputaţia de actriţă exigentă şi de o profunzime rară.

Fluentă în spaniolă, franceză şi engleză, Geraldine Chaplin s-a mişcat cu uşurinţă între cele trei cinematografii. În aceeaşi perioadă, impresionat de talentul ei, cineastul american Robert Altman i-a oferit un rol de reporter BBC în "Nashville" (1975), care i-a adus o nominalizare la Globul de Aur pentru cea mai bună actriţă în rol secundar, a distribuit-o apoi în "Buffalo Bill and the Indians" (1976) şi "A Wedding" (1978), iar ca producător - în "Welcome to L.A." (nominalizare la BAFTA, 1976) sau "Remember my Name" (1978), ambele regizate de Alan Rudolph.

Cu rolul soţiei criminale din "Remember My Name", Chaplin a primit elogii în presă, partener de platou fiindu-i Anthony Perkins.

Filmografia ei cuprinde roluri remarcabile şi în "L'amour par terre" (regia Jacques Rivette), "La vie est un roman" (regia Alain Resnais), "The Age of Innocence" (regia Martin Scorsese), "Jane Eyre" (regia Franco Zeffirelli), "Hable con ella" (regia Pedro Almodovar), "En la ciudad sin límites" (regia Antonio Hernández) - premiul Goya pentru cea mai bună actriţă în rol secundar - sau filmul horror "El Orfanato" (regia Juan Antonio Bayona).

În 1992, a fost pusă în ipostaza inedită de a o juca pe bunica sa, Hannah Chaplin, în filmul biografic despre tatăl ei, "Chaplin", regizat de Richard Attenborough, iar interpretarea i-a adus încă o nominalizare la premiile Globul de Aur.

Cea de-a unsprezecea ediţie a Festivalului Internaţional de Film Transilvania (TIFF) a avut loc în perioada 1 - 10 iunie, la Cluj-Napoca, şi continuă între 13 şi 17 iunie, la Sibiu.