INTERVIU| Nicolae Constantin Tănase, regizorul filmului „Cap şi Pajură": Florin Salam a înţeles că melodia lui are şi alt sens

Regizorul filmului „Cap şi Pajură”, Nicolae Constantin Tănase, a explicat în ce fel o ştire banală despre moartea unui tânăr lovit în timp ce asculta a zecea oară piesa lui Florin Salam care dă titlul filmului său a ajuns să îi provoace întrebări. Tânărul cineast a arătat cum a colaborat cu muzicianul dar şi în ce fel a încercat să arate în film „ceea ce simte şi protagonistul – trecând prin delir - şi culminând cu moartea lui”.

Prezentăm mai jos interviul pe care regizorul Nicolae Constantin Tănase l-a acordat agenţiei MEDIAFAX:

Reporter: În „Lumea e a mea" povestea era construită în jurul universului unei tinere, aici Laurenţiu este explorat în toate detaliile care i-ai precedat moartea. Ce a fost diferit pentru regizor în conturarea celor două tipuri de personaj?

Nicolae Constantin Tănase: Totul, aş zice. Fiecare film a avut alt început.

„Lumea e a mea” a pornit ca un scenariu de licenţă care avea un personaj similar cu Larisa – dar care nu era în prim plan. Abia cu intrarea mea în proiect, scenariul s-a axat exclusiv pe ea şi odată cu transformarea asta am început şi eu să o caut pe Larisa. Am învăţat multe de la scenarista Raluca Mănescu care a conturat foarte abil în scenariu fragilitatea şi furia explozivă a acestei eroine, cât eu să o pot înţelege mai întâi raţional şi apoi să pot aplica un colaj de emoţii din viaţa mea şi a femeilor importante din jurul meu asupra ei. Astfel mi-am însuşit-o pe Larisa.

La „Cap şi Pajură” am rezonat eu foarte puternic cu ce i s-a întâmplat băiatului din ştire. Mi s-a părut atât de simplu de înţeles că cineva într-o stare puternic emoţională vrea să asculte de 10 ori consecutiv aceeaşi melodie, pentru că ceva din compoziţie sau din versuri îi exprimă starea lăuntrică. Iar de aici, pornind de la mine şi de la frământările mele, am început să-l croşetez pe protagonist - pe Laur.

Reporter: Cum a reuşit să te provoace tocmai ştirea despre moartea tânărului care a ascultat de 10 ori aceeaşi manea încât să devină punctul de pornire pentru filmul tău?

Nicolae Constantin Tănase: Probabil tocmai pentru că totul a pornit de la aşa ceva banal şi a dus la moartea unui băiat de vârsta mea, am fost şi atras de subiect. Mi s-a părut că ştirea omitea exact punctele cele mai importante pentru a înţelege de fapt prin ce-a trecut acel băiat: de ce a cerut de 10 ori consecutiv aceeaşi melodie? Ce s-a întâmplat cu el timp de 2 zile până a fost găsit în comă în apartament?

Apoi, mi-am amintit că au trecut ani de când mai auzisem de acest incident, doar că atunci se viralizase doar o parte a relatării – care ironiza felul agramat în care un martor ocular relata întâmplările din club. În afară că nu mi s-a părut deloc amuzant, m-am întrebat şi dacă este în regulă ca ştirea asta să fie şi mărturia cu care îl vom păstra pe acest băiat în memoria colectivă. Şi m-am mai întrebat şi dacă ştirea ar fi arătat altfel dacă melodia nu era o manea, ci orice alt gen muzical... şi deja eram implicat în subiect cât să mă apuc de o structură.

Reporter: Alegând perspective ale camerei de filmare care variază lungi momente foarte statice, aproape ca în probele sau filmele lui Andy Warhol, cu secvenţe gândite în prim planuri extrem de dinamice mizezi pe o implicare a spectatorului în desfăşurarea traumei lui Laurenţiu. În ce fel a schimbat pentru tine această abordare felul în care ai perceput personajul?

Nicolae Constantin Tănase: Felul în care am perceput eu personajul nu s-a schimbat foarte mult de la prima schiţă a protagonistului acestui film – da, el s-a schimbat mult pe parcursul scrierii şi producţiei acestui film, dar pentru mine, emoţional, el a rămas la fel de aproape şi de familiar.

Dar tocmai pentru că eu am rezonat atât de putenic cu povestea lui, am vrut să implic publicul în povestea asta folosindu-mă de o plajă cât mai variată de modalităţi. Am vrut să ofer spectatorilor ocazia de-a judeca incidentul cât mai obiectiv pentru ca apoi să îi apropii din nou de protagonist şi de drama lui interioară.

Tot demersul meu stilistic este o tentativă de-a trece spectatorul prin multe momente incomode, bulversante şi haotice sau dezgustătoare fizic şi moral, doar pentru a îl face să simtă o frântură din ceea ce simte şi protagonistul – trecând prin delir - şi culminând cu moartea lui.

Reporter: Ce a fost diferit în percepţia ta după ce ai făcut filmul faţă de momentul în care te-ai hotărât să defineşti acest personaj?

Nicolae Constantin Tănase: Procesul de facere a acestui film m-a învăţat surprinzător de multe şi m-am lăsat condus de descoperirile pe care le făceam pe parcursul fiecărei etape de realizare a filmului.

Într-un fel, am început direct cu structura – cum aş vrea să spun eu povestea acestui băiat, cât să pun accentul pe ceea ce mi se pare mie iniţial important: agonia unui băiat de vârsta mea.

Apoi, împreună cu scenarista şi colaboratoarea mea permanentă Raluca Mănescu am început să ne definim protagonistul şi să creăm back-story-ul lui - partea ficţională. Şi pentru asta am explorat o temă care era latentă de multă vreme în mine şi care este şi premisa melodiei care a cauzat toate evenimentele: relaţia puternică şi complicată între doi fraţi.

Într-un final, cât făceam documentarea legată de traumatismele cerebrale acute, am descoperit simptomele cu care s-ar confrunta personajul şi le-am tradus într-un discurs cinematografic.

Apoi a apărut Alex Călin. Apucasem să descopăr în castingurile cu alţi actori foarte capabili versiuni ale personajului care îmi plăceau foarte mult, dar Alex m-a convins prin felul în care a ştiut să ţină durerea interioară, cu care se confrunta protagonistul, prezentă în fiecare secvenţă – şi să o facă să-l apese în fiecare clipă, eclipsând orice – faptul că a greşit faţă de fratele său.

Cred că prin Alex mi-am permis şi eu să aprofundez tema asta mai sincer şi împreună cu el am clădit un personaj bazat pe un trecut şi o încărcătură emoţională puternică cu un personaj absent. Apoi am transformat absenţa aia în motorul acţiunilor protagonistului – nişte acţiuni aproape autodistructive, la limita cu autoflagelarea sau masochismul.

Toate aceste descoperiri şi adăugiri au schimbat ritmul întregului film, iar eu mi-am dorit să îmi ofer cât mai mult timp alături de el – poate tocmai descoperirea greutăţii pe care personajul nostru o cară după - el a fost ce-a transformat filmul acesta din scurt în lung.

Reporter: Personajele tale vin din zone ale societăţii care au intrat de obicei în filme mai degrabă deformate prin stereotipuri. Cum reuşeşti să te asiguri că nu se întâmplă acelaşi lucru în peliculele pe care le realizezi?

Nicolae Constantin Tănase: Nu sunt niciodată sigur. Dar cred că atunci când faci un film care să aibă un singur personaj central în jurul căruia se întâmplă tot, iar ritmul poveştii îţi permite să stai cu el în cele mai intime momente, în cele mai dureroase sau intense clipe - cred că atunci nu se mai ţine cont deja de mediul social sau etnic sau rasial, ci doar de cel uman. Dacă spectatorul se conectează cu protagonistul, nu cred că mai rişti să cazi în stereotipuri.

Poate că este vorba şi de onestitatea celui care spunea povestea – cât de real interesat este de oamenii pe care îi prezintă în film. Oare îi judecă? Cât de empatic este el cu situaţia lor şi cât de mult îşi propune să înţeleagă Weltanschaung-ul lor?

Reporter: Ce este diferit pentru tine în modul în care lucrezi cu actori neprofesionişti (cum ai făcut pentru primul lung metraj) faţă de colaborarea cu artişti care au apărut deja în câteva pelicule înaintea filmărilor pentru „Cap şi pajură”?

Nicolae Constantin Tănase: Nu prea îmi place să generalizez şi nu am încă ”metode” diferite de lucru cu actori profesionişti sau neprofesionişti. Şi cred că există o stigmă în terminologia asta – pentru că de fapt amândoi sunt (doar) actori, egali, când acceptă un rol. Cred că rolul regizorului în munca cu actorul de film este să-l conducă şi să-l încurajeze pe acesta, cât pentru durata unui singur cadru, actorul să îşi înţeleagă perfect personajul şi situaţia în care acesta se află – şi să îl simtă. Imaginea şi montajul rezolvă apoi contextul. Este totul pas cu pas. Iar toţi oamenii sunt diferiţi, şi pot reacţiona radical diferit la aceiaşi stimuli. Deci trebuie să reuşeşti să-i cunoşti şi ca oameni şi să existe o încredere reciprocă, cât indicaţia ta ca regizor să ajungă şi la omul din faţa ta. Desigur, actorii profesionişti au tehnici prin care se pot reîntoarce într-o stare dacă au parcurs-o odată mai uşor şi mai constant decât un neprofesionist pe care trebuie să-l ajuţi de fiecare dată să acumuleze din nou emoţia. Dar şi asta se poate antrena şi învăţa atâta timp cât există o disciplină a gândurilor - iar fetele mele din “Lumea e a mea” au devenit extrem de profesioniste din a doua săptămâna de filmare. Erau actriţe.

Diferenţa când vine vorba de acest profesionalism se vede mai degrabă în momentul în care regizorul şi actorul creează împreună personajul. Cel care are experienţa va înţelege şi rolul personajului lui în diferite secvenţe, şi va propune un traseu emoţional, îi va aduce elemente cât să îşi justifice reacţii sau stări şi îşi va creea context secvenţelor. Pe când actorul fără experienţa se va lăsa condus şi va împărţi din experienţa lui de viaţă cu personajul pe care îl descoperă. De fapt da, cam asta cred că e diferenţa dintre ei: unul construieşte un personaj şi celălalt îl descoperă.

Şi totuşi, experienţa asta cred că se poate traduce şi cu încredere. Dacă actorul simte emoţia personajului după ce i-a parcurs cu regizorul o dată povestea, şi ştie că o poate scoate din el, el va avea această iniţiativă să contribuie la asamblarea finală a personajului în contextul filmului.

Reporter: Cu ce provocări a venit pentru tine diferenţa de ritm cu care ai abordat studiul de personaj din „Cap şi pajură" faţă de primul film?

Nicolae Constantin Tănase: “Lumea e a mea” descrie un moment de răbufnire a unui personaj care se descoperă; prima dragoste devine o evadare de sine, o fugă de lume – şi are o efervescenţă a naivităţii şi încăpăţânării tipică adolescentei. Ştiam pentru cine vreau să fac acest film, cui îi vorbesc în sala de cinema şi ce limbaj cinematografic să folosesc cât să reuşesc să le spun povestea Larisei.

La “Cap şi Pajură” ştiam ce reacţii vreau să stârnesc în spectator, şi ştiam că vreau să insist asupra unor momente cât să pun publicul în situaţia de a îşi auto-evalua reacţia.

Cred că cel mai uşor şi concludent pot râpunde făcând o paralelă cu muzica: principala provocare a fost de fapt descoperirea tempo-ului filmului – cât de repede sau încet curge acest film. Ritmul era deja dictat de structură; ştiam ce secvenţe vor fi mai statice şi care vor fi mai dinamice, deci ele trebuiau doar să se potriveasca armonios pe întreaga durată a filmului.
Altfel, pentru mine a fost foarte important să aduc nişte elemente în interiorul secvenţelor care să implice spectatorul şi să-i ofere ocazia să descopere cât mai multe despre protagonist şi viaţa lui. Am creat deci un puzzle temporal care să se folosească de detalii de decor şi costume sau make-up ca să completeze un traseu de acţiuni neterminate de protagonist pe ecran.

Am stat mult la montaj să decidem între dublele bune când erau cadre-secvenţă – tocmai din cauza echilibrului acesta delicat între informaţia pe care ţi-o livrează protagonistul şi acţiunile acestuia şi cea pe care spectatorul trebuie să o descopere.

Reporter: Ce ai vorbit cu Florin Salam despre piesa lui care e legată într-un mod atât de tragic de povestea reală?

Nicolae Constantin Tănase: Când am vorbit cu Florin Salam prima dată, ne-am întâlnit în aeroportul Otopeni – pentru că după două luni de încercări disperate de-a da de el, doar acolo a avut timp de mine. Auzise ceva de incidentul ăsta, dar nu ştia detalii. A avut răbdarea să mă asculte povestindu-i ce film vreau să fac, şi i-am povestit ce-mi propun: un film despre moartea stupidă a unui băiat tânăr care i-a greşit fratelui său. Iar Florin a înţeles de ce melodia lui în contextul acesta are şi o altă semnificaţie.

Dar apoi, a mai trecut mai mult de un an până să filmăm şi să încercăm să reluăm discuţiile cu el... şi nu am mai reuşit să dăm de el. Abia după alte câteva săptămâni disperate şi un drum în provincie ca să îl întâlnim la un concert, am reuşit să ne aşezăm iarăşi la masă, iar când am bătut palma după încă câteva întâlniri, el mi-a propus să reorchestreze melodia ca să se potrivească mai bine pentru ce aveam noi nevoie. Faptul că a fost dorinţa lui să se implice suplimentar cât melodia lui să aibă alt impact în filmul nostru a fost dovada că a înţeles demersul filmului şi efectul pe care ni-l doream să-l obţinem.

Reporter: Perspectiva asupra personajului se schimbă de la filmările de la distanţă, la punctul de vedere al unui celălalt mai apropiat sau mai îndepărtat şi la filmările din spatele personajului spre final. În acelaşi fel piesa care dă titlul filmului ajunge să aibă alt sens atunci când se aude la sfârşit faţă de cele 10 minute iniţiale în care este introdusă drama lui Laurenţiu. Cum ai văzut că s-au schimbat concepţiile celor care au văzut filmul tău la proiecţiile din afara României de până acum?

Nicolae Constantin Tănase: Este complicat să vorbeşti despre manele într-un mediu care nu este balcanic. Este complicat să explici de ce apariţia lui Florin Salam în film validează undeva tot demersul nostru. Şi este şi mai greu să vorbeşti cu oamenii care ascultă o manea ca pe ceva exotic, şi nu ca pe ceva faţă de care au deja o părere sau o prejudecată. Pentru că exact despre confruntarea aceea este vorba, atunci când o manea care te-a chinuit ajunge să vorbească şi să exprime emoţional, aproape ca o concluzie, esenţa filmului.
Desigur, filmul, fiind prezentat în festivaluri, s-a întâlnit cu un public cinefil, răbdător şi curios care a sesizat diferenţele şi evoluţia stilistică a filmului, dar şi a melodiei – şi spectactorii doar s-au bucurat să îi descopere altă energie şi valoare, fără confruntarea pe care spre să o aibă publicul autohton cu propria-i părere despre manele.

Nicolae Constantin Tănase s-a născut în 1985, la Bucureşti. A absolvit regie de film la UNATC şi a continuat studiile la Academia de Arte din Praga. Pentru scurt-metrajul ”Blu”, cu Dan Condurache, Mădălina Craiu şi Rodica Negrea, a primit mai multe premii, la TIFF, la Cluj-Napoca, la Best International Short Film din Portugalia dar şi Premiul Gopo - Tânără Speranţă la Galele Gopo din 2012. Primul său metraj, ”Lumea e a mea”, a fost premiat pentru Cel mai bun debut regizoral la Gala Gopo 2016 dar şi cu Discovery Award, la Festivalul Internaţional de Film Est-European de la Cottbus, Germania.

Cel mai nou film al său, ”Cap şi Pajură”, cu Alex Călin în rolul principal şi o distribuţie din care mai fac parte Iulia Ciochină şi Florin Salam (cu o apariţie în finalul filmului), a avut premiera internaţională la Prague International Film Festival - Febio Fest şi intră pe ecranele din România pe 10 mai.