INTERVIU Scriitorul Laurent Gounelle recunoaşte că eroii romanelor sale sunt uneori mai buni decât el: Soţia îmi spune "ar trebui să citeşti cartea ta"

Scriitorul francez Laurent Gounelle a vorbit pentru MEDIAFAX despre ceea ce îl inspiră şi despre felul în care lucrează, dar şi despre ce distinge căutarea identităţii personajelor sale de accentele puse aparent în aceeaşi direcţie de extremismul fie el religios ori profesional.

Redăm interviul pe care Laurent Gounelle l-a oferit agenţiei MEDIAFAX:

Reporter: Au trecut numai zece ani de la debutul dumneavoastră ca romancier de succes. Ce s-a schimbat în acest timp în modul în care vă scrieţi cărţile?

Laurent Gounelle: Nu chiar. Ce se schimbă ţine de faptul că eu caut în permanenţă ceea ce mă aduce în starea potrivită pentru a scrie, caut inspiraţie. Şi acest lucru poate să se modifice de la o carte la alta. De exemplu, pentru primele două cărţi ascultam muzică, aceeaşi muzică, Katie Melua. Muzica mă ducea în starea potrivită pentru a scrie. Nu ştiu de ce. După aceea s-a schimbat modul în care ajungeam la această stare. Pentru unele cărţi am avut nevoie să merg, să mă plimb. Aşa îmi veneau ideile. Pentru altele am avut nevoie de apă. Să înot sau să fac duş, să fiu în apropierea apei. Era un fel de magie. Nu se întâmplă niciodată la birou. Am un birou acasă la care lucrez, dar ideile nu îmi vin acolo. Masa este utilă numai ca să îmi aşez ideile pe hârtie. Folosesc hârtie de mari dimensiuni pe care pot să fac o hartă mentală, să scriu o idee, apoi alta şi să stabilesc legătura dintre ele. Am mai multe pagini uriaşe de acest fel şi am nevoie de un birou mare ca să le întind pe toate ca să văd planul poveştii.

Reporter: Pentru fiecare roman păreţi să porniţi de la zero. Mai puţin în ceea ce priveşte sensul poveştii pe care o aveţi de spus...

Laurent Gounelle: Exact, este adevărat, îmi place libertatea pe care ţi-o oferă pagina albă. Imediat ce inventez un personaj, libertatea se restrânge.

Reporter: Este greu să schimbaţi mereu tipul de personaj despre care scrieţi?

Laurent Gounelle: A fost greu numai atunci când am avut pentru prima dată un personaj principal feminin. Mulţi ani nu m-am simţit în stare să am un personaj principal feminin. Cred că au trecut opt ani în care nu vedeam cum aş putea să mă pun în locul unei femei.

Reporter: Şi ce v-a făcut să aveţi încredere că o să puteţi să faceţi acest lucru cu Alice din "Şi vei găsi comoara din adâncul tău"?

Laurent Gounelle: Am simţit asta. Pur şi simplu mi-am dorit să încerc şi a funcţionat, încercând am văzut că este o plăcere.

Reporter: V-am auzit vorbind foarte despre importanţa eşecului. Cât de des aţi eşuat de când aţi început să scrieţi?

Laurent Gounelle: Foarte des. Ultima dată, acum trei săptămâni, când m-am oprit după opt luni de lucru la un roman. Am zis că povestea aceea nu merge nicăieri, nu este bună, am aruncat la coş opt luni de muncă. O să păstrez notiţele, schema poveştii, poate în viitor voi avea idei mai bune, dar acum nu cred că e o poveste bună. Acum am impresia că mi-am dat seama că nu merge, poate nu din primul moment, dar destul de devreme. Mi-am dorit mult să o fac să funcţioneze. Era plictisitor. La început, ideea suna bine, dar când încep să nu mai cred în poveste sau începe să fie prea greu să o duc mai departe şi încep să văd scrisul ca pe o muncă, ştiu că trebuie să mă opresc. Când nu mai este doar plăcere şi seamănă prea mult cu o muncă, este cazul să întrerup.

Reporter: La un moment dat îl citaţi pe Mihai Eminescu. Vă amintiţi cum aţi dat peste afirmaţia lui legată de sensul vieţii?

Laurent Gounelle: Da, eram student, acum 30 de ani. Am citit undeva afirmaţia lui Eminescu că "viaţa este irosită pentru cel care n-a trăit-o aşa cum ar fi vrut" şi m-a frapat. Am zis că aşa este. Era o problemă pe care o evitam, ce vreau să fac eu cu viaţa mea. Aveam multe frici, cea mai mare era frica de oameni. Am ales să studiez economia pentru că mi se părea un mod bun de a evita să mă întâlnesc cu oameni. Mă gândeam că o să stau la calculator, îngropat în hârtii. Apoi am lucrat în domeniu şi eram foarte nefericit. Până când am ajuns să fiu dat afară... şi pe bună dreptate, pentru că nu mă prea descurcam... nu îmi plăcea ce aveam de făcut.

Reporter: Povesteaţi că v-aţi apucat şi de culturism în acea perioadă. V-a ajutat exerciţiul fizic?

Laurent Gounelle: Mă gândeam doar la ce i-ar putea face pe ceilalţi să mă placă. Ziceam că, dacă sunt aşa slab, oamenii nu mă pot aprecia. Inclusiv fetele, femeile. Eram tânăr, aveam 20 de ani. La acea vârstă ai tendinţa să crezi că valoarea ta are legătură cu frumuseţea fizică sau inteligenţa, ori deciziile pe care le iei. Şi nu este adevărat. Dar credem puternic că este aşa. Aşa că începem să cultivăm ceea ce ni se pare că ar aprecia ceilalţi la noi, frumuseţea, sau muşchii... Marea mea şansă a fost să fiu dat afară la 28 de ani. Am fost şomer timp de doi ani. A fost un moment greu, eram deprimat, dar, după o vreme, mi-am dat seama că prietenii continuau să mă iubească, familia ţinea la mine în continuare... nu trebuia să fac nimic ca să mă iubească.

Reporter: Când a ajuns să fie aşa de uşor pentru dumneavoastră să spuneţi poveşti?

Laurent Gounelle: În primul moment, nu am fost scriitor. M-am făcut consultant resurse umane, am făcut asta timp de 15 ani. În acea meserie trebuia să scriu multe rapoarte pentru a explica în ce fel merg lucrurile, ce li se întâmplă. Este un gen de scris dificil pentru că trebuie să fii sigur că oamenii vor înţelege ce le spui şi că nu îi vei răni. Vrei să îi ajuţi, nu să îi învinovăţeşti. Am scris mii de pagini astfel. Era o datorie. Nu era cine ştie ce plăcere în asta. Abia mai târziu am descoperit că îmi place. Unii încep cu jurnal sau lucruri notate ca scriitori. Nu a fost cazul meu. Pentru mine a început ca o muncă şi mi-am dat seama la un moment dat că îmi place. Plăcerea a venit după acea perioadă.

Reporter: Cum vedeţi acum scrisul dumneavoastră în raport cu insistenţa părinţilor dumneavoastră de a rămâne în zona ştiinţei?

Laurent Gounelle: Dacă tata ar mai trăi, cred că s-ar bucura de succesul cărţilor mele, dar, în acelaşi timp nu ştiu dacă i s-ar părea prea serios ce fac eu. Aş accepta asta, pentru că eu sunt convins că lumea are nevoie de persoane care pot explica lucrurile pe care le obţin savanţii şi oamenii cu o educaţie înaltă. În avion citeam azi o carte despre timp, despre fizica cuantică. E fascinat. Dar este foarte complicat. Îmi prinde bine că am aceste noţiuni. Cineva ca mine poate să ia aceste elemente şi să le prezinte celor care nu sunt de specialitate.

Reporter: Cum păstraţi aceste informaţii până când le folosiţi într-un roman?

Laurent Gounelle: Uneori le folosesc imediat, alteori pot să treacă şi ani până când le găsesc locul într-o carte. Le notez, am un dosar de resurse şi acolo păstrez note din cărţi, lucruri pe care vreau să le folosesc. Mă ajută şi să îmi aduc aminte. Aveam o memorie bună în tinereţe, dar acum nu mai e cazul. Este şi un lucru bun în asta pentru că pot să citesc o carte şi să o reiau după un an şi să găsesc alte lucruri acolo.

Reporter: Ce fel de relaţie păstraţi cu personajele dumneavoastră?

Laurent Gounelle: Este o întrebare interesantă, pentru că personajele mele evoluează pe parcursul cărţilor, integrează anumite întrebări, anumite probleme pe care mi le pun eu, aşa că reuşesc să includă anumite elemente de înţelepciune în viaţa lor. Sunt două aspecte. În primul rând eu îmi permit să scriu despre un subiect numai după ce deja am trecut eu însumi prin situaţia respectivă. Scrisul nu este în sine terapeutic pentru mine. Scrisul vine după procesul terapeutic în cazul meu. Dar, uneori personajele mele sunt mai bune decât mine, uneori soţia îmi spune "ar trebui să citeşti cartea ta". Şi are dreptate când îmi cere să recitesc, pentru că personajele mele par să fi înţeles mai bine decât mine unele lucruri şi pare că încă mai am de învăţat de la ele.

Reporter: Personajele dumneavoastră intră în permanenţă în contact cu elemente care ţin de culturi şi vremuri diferite. În ce fel se împacă aspectele acestea într-o poveste a unei persoane din Europa de vest?

Laurent Gounelle: Am avut ocazia să studiez în medii multiculturale prin excelenţă, mai ales la Universitatea din California, la Santa Cruz, unde jumătate dintre studenţi erau americani, ceilalţi fiind veniţi din toată lumea, din Germania, din Japonia, din Arabia Saudită, din Taiwan, din Mexic... am avut chiar şi un coleg din România. Studiam psihologia şi atunci mi-am dat seama că fiinţa umană, din orice cultura ar veni, este o fiinţă umană. Dincolo de problemele pe care le avem, de temerile pe care le dobândim, cultura este doar un lucru superficial care ne domină. Dar dincolo de asta suntem toţi la fel aşa că nu este foarte greu pentru mine după ce am funcţionat în acest context să găsesc elemente din alte culturi şi să le aduc în lumea vestică.

Reporter: Cum se poate recupera ceea ce s-a pierdut odată cu renunţarea la religie pe care o identificaţi ca moment în Revoluţia Franceză?

Laurent Gounelle: În timpul Revoluţiei, mulţi erau porniţi împotriva religiei pentru că biserica justifica puterea regelui şi menţinerea unui sistem care defavoriza poporul. Atunci s-a renunţat şi la rege şi la religie. După două sute de ani, cei care sunt atei nu îşi dau seama că au renunţat şi la ceva important pentru ei. Indiferent în ce crezi, cred că toţi avem nevoie de un tip de spiritualitate. Când spun spiritualitate mă refer la un mod de a lua în considerare viaţa care nu este numai materie, numai atomi şi molecule, ci şi altceva. Din punct de vedere materialist, după moarte nu mai e nimic, eşti praf. Atunci viaţa e o tragedie. Aşa că te face să încerci să te bucuri de viaţă căutând plăcerea. Şi când spun plăcere spun bani. Dacă societăţile sunt organizate în jurul banilor, aceasta este doar o urmare a viziunii asupra vieţii. Toată lumea se gândeşte numai la bani şi echilibrul unei ţări este gândit numai în termeni de bani şi economie şi nu îşi dă seama că e vorba numai despre o viziune asupra vieţii. Dacă o să murim şi nu mai e nimic după, atunci, zic ei, trebuie să câştigăm bani şi să căutăm plăcerea. Dacă poţi să vezi că mai e şi altceva. De exemplu, acum cred că sufletul nu este produsul minţii. Ce simt nu este urmarea unor procese de gândire. Şi unii oameni de ştiinţă par să dovedească tocmai acest lucru. Ştim deja de experienţele de moarte clinică, când ştim că putem fi conştienţi atunci când corpul este practic mort. Dacă iei în considerare faptul că sufletul poate supravieţui după moarte, atunci totul se schimbă. Următoarea problemă pe care ţi-o pui este să vezi care este sensul vieţii tale. Şi nu are cum să fie vorba numai despre plăcere. Poate eşti aici ca să înveţi cât mai multe, poate că trebuie să îţi laşi sufletul să evolueze, poate ai de încercat anumite lucruri.

Reporter: Cum se raportează perspectiva dumneavoastră la faptul că tocmai spiritualitatea este folosită astăzi ca punct de pornire pentru abordările extremiste?

Laurent Gounelle: Din punctul meu de vedere, religiile nu au oferit mereu numai exemple de trezire spirituală. De cele mai multe ori religiile sunt doar nişte cluburi, ceea ce e opusul travaliului spiritual. Chiar şi cuvântul religie vine din latină, unde înseamnă a stabili o legătură. Religia ar trebui să îl ajute pe om să fie legat de univers, de ceilalţi oameni. De fapt, în multe momente, religiile fac legătura numai între membrii clublului. Ca musulman, eşti legat doar de ceilalţi musulmani, nu se pune problema să îi iubeşti pe cei care nu au credinţa ta, pentru că ei greşesc. Poate şi pentru catolici este la fel. Fiicele mele sunt catolice, dar noi nu suntem catolici. Ele meg la şcoala catolică. Eu mă consider liber de religie. Părinţii mei erau creştini. Tata era protestant, iar mama era catolică, dar eu nu merg la biserică, aşa că nu prea fac parte din club. Pot să vă spun că, atunci când eu sau soţia mea ducem copiii la şcoală, putem să vedem diferenţa dintre părinţii catolici şi ceilalţi. Catolicii ţin să te facă să simţi că nu faci parte din club. De multe ori mă gândesc eu că sunt catolici, dar nu sunt creştini. Iisus nu ţi-a cerut niciodată să intri într-un club, nu a creat o religie, a spus "iubiţi-vă unul pe altul" şi nu "iubiţi doar ceilalţi creştini". Nu vreau să generalizez pentru că ştiu oameni care sunt religioşi, musulmani, evrei sau creştini care parcă merg în lumină, care merg în direcţia bună. Dar de multe ori o religie îţi spune care este adevărul, cu literă mare şi cum să te rogi, cu ce cuvinte şi în ce loc. Pentru mine, spiritualitatea, şi Iisus spunea acelaşi lucru, este să experimentezi relaţia cu universul, cu Dumnezeu, cu orice este dincolo de tine. Trebuie să simţi, să îţi dai seama ce este dincolo. Dar, dacă tot repeţi aceleaşi cuvinte, nu o să poţi să vezi mare lucru.

Reporter: Extremismul vorbeşte mult despre identitate, care este şi tema cărţilor dumneavoastră. Unde se despart cele două tipuri de abordare?

Laurent Gounelle: Cred că atunci când religiile îţi cer să renunţi la ego, şi toate îţi cer asta, o fac într-un mod greşit. Dau vina pe ego. Dar, din punct de vedere psihologic, atunci când te lupţi cu ego-ul, când îl învinovăţeşti, nu faci decât să îl creşti. Este un paradox, dar, dacă vrei să te eliberezi de ego, ai nevoie să îţi creezi un ego bun, să îţi dezvolţi calităţile, să fii un om bun, să nu simţi nevoia să faci ceva ca să pari o persoană bună. Abia atunci ai nevoie să te iubeşti şi să te apreciezi încât ego-ul să se evapore. Marile ego-uri sunt doar moduri de a compensa sentimentul că nu eşti o persoană bună.

Reporter: Cât de diferite sunt reacţiile cititorilor dumneavoastră din diferite colţuri ale lumii?

Laurent Gounelle: Au, dar eu nu apuc să le aud pentru că nu merg peste tot. Am reţineri să merg cu avionul în condiţiile în care zborurile afectează natura. Am fost invitat în America de Sud să mă întâlnesc cu cititorii din toate ţările unde au apărut romanele mele, dar am refuzat. Merg în Spania, în Bulgaria, în România. Ţări apropiate de Franţa. Nici în Asia nu am ajuns. Nici măcar cu editorii nu ţin legătura decât prin intermediul editorilor mei din Franţa. Cel mai important este să ai un editor care crede în tine. Mi-am schimbat o dată editorul. Prima mea editoare nu înţelegea prea bine ce fac. Îmi spunea că este bine să public în fiecare an câte un volum. Eu am zis că nu lucrez aşa. Uneori îmi ia doi ani, alteori doi ani şi jumătate ca să scriu o carte. Poate şi mai mult. Nu vreau să mă grăbesc. Dar ultimele patru cărţi le-am publicat la un singur editor. Crede în mine şi îmi respectă libertatea. Nu arăt niciodată ce conţine cartea decât la sfârşit. Tot ce fac este să îi spun câteva cuvinte despre tema cărţii. Şi fac asta acum numai pentru că am încredere în el. La început nici măcar asta nu făceam.

Autor de romane iniţiatice cu tentă de filosofie, psihologie şi dezvoltare personală inspirate de principiile Programării Neuro-Lingvistice, Laurent Gounelle este autorul cărţilor "L’homme qui voulait être heureux" ("Omul care voia să fie fericit"), tradus în şapte limbi, şi "Dieu voyage toujours incognito" ("Dumnezeu călătoreşte întotdeauna incognito"). Născut pe 10 august 1966, crescut de o mama catolică şi un tată protestant, Laurent Gounelle a avut parte de o educaţie foarte strictă. Mediul în care a crescut şi s-a format era unul atât de serios, încât visarea, lectura sau observarea atentă a naturii au fost metodele lui de evadare din atmosfera căminului său, deloc primitoare. Când avea 17 ani şi-a exprimat dorinţa de a deveni psihiatru, dar a fost deturnat din a-şi împlini visul de medicul de familie, un pesimist convins că această meserie nu ar fi avut niciun viitor. Nici tatăl lui, profesor şi cercetător în fiziologie, nu avea prea multă consideraţie faţă de ştiinţele umaniste. Presat de părinţi să urmeze nişte studii "serioase" şi optând aşadar pentru domeniul economic, scriitorul de astăzi a trăit la numai 23 de ani o adevărată criză existenţială. "Asta nu este viaţa pe care mi-o doream" a fost concluzia la care a ajuns, aşa că au urmat nişte ani în care a încercat să se regăsească, ceea ce s-a tradus, fireşte, într-un parcurs neregulat, descris ulterior de o jurnalistă de la Liberation ca fiind "traiectoria unui pui proaspăt decapitat".

La 23 de ani se dedică ştiinţelor umaniste şi în special psihologiei şi filosofiei. Face călătorii iniţiatice şi, din dorinţa de a-şi transforma pasiunea în meserie, devine consultant în domeniul resurselor umane, meserie pe care a practicat-o vreme de 15 ani. În 2006, un an foarte încărcat din punct de vedere emoţional - marcat de moartea tatălui său, la doar câteva luni după ce autorul se căsătorise, naşterea primului său copil şi moartea celui mai bun prieten, Laurent Gounelle s-a apucat de scris o poveste care i-a permis să-şi împărtăşească ideile pe care le avea referitoare la căutarea fericirii.

Volumul său "Omul care voia să fie fericit" a fost publicat în 2008 şi a devenit un bestseller mondial, tradus în 25 de limbi străine, numărul 1 în ceea ce priveşte vânzările în Franţa. În 2014, publică "Ziua în care am învăţat să trăiesc", un roman despre descoperirea de sine şi despre sensul vieţii, care s-a plasat pe toate listele de bestselleruri. Este în curs de traducere în numeroase ţări, iar în Franţa s-a vândut în 450.000 de exemplare. În 2016, Laurent Gounelle publică "Şi vei găsi comoara din adâncul tău", o plonjare în lumea spiritualităţii. Volumele sale sunt publicate în România de Editura Trei.