INTERVIU - Tudor Chirilă: În Bucureşti, visele stau la coadă, ca la ANAF

Îmbrăcat în tricou imprimat cu numele trupei Sex Pistols, cu o plăcuţă militară de identificare la gât, pe care sunt scrise versurile din "Epilog" "Să nu uiţi de inima ta", Tudor Chirilă nu mai are pletele din "Vara asta", dar nu a renunţat să scrie despre visuri şi despre mare. Primele melodii ale celui mai nou album Vama, care este în lucru, vorbesc despre ce înseamnă să visezi într-un oraş mare şi, bineînţeles, despre drumul spre mare.

Pentru Chirilă, Vama Veche e o stare de spirit, o chitară şi un cântec pe care poţi să le duci cu tine în faţă la Novotel, pe aeroportul de la Frankfurt sau oriunde altundeva. Fan înfocat al festivalului Enescu, liderul Vama vorbeşte despre unul dintre albumele U2 încurcându-se: "Joshua Bell... a , nu, «Joshua Tree»".

Chirilă se gândeşte să mai scrie o operă rock, precum "Am să mă-ntorc bărbat", dar asta după ce va termina noul album Vama, pentru care o parte din trupă a ales să înregistreze la Budapesta.

În interviul acordat MEDIAFAX, Tudor Chirilă vorbeşte despre cum te poţi regăsi ca om într-un oraş mare, despre ce a însemnat pentru el pierderea tatălui său, evoluţia în muzică şi despre cum a pierdut din înverşunare, odată cu vârsta.

Prezentăm interviul acordat MEDIAFAX de Tudor Chirilă:

Reporter: În "Regatul meu pentru un vis" vorbeşti despre constrângerile pe care trebuie să le înfrunte omul modern, pentru a-şi păstra visurile. Totuşi, de unde vin resursele astea, cu care îţi păstrezi visurile, în condiţiile lumii de azi?

Tudor Chirilă : Păi cred că resursele astea vin de la fiecare dintre noi, de la modul în care reuşim să facem un management al vieţii noastre personale până la urmă şi determinarea lucrurilor care contează cu adevărat pentru tine. Cred că e puţin mai profund. Atâta vreme cât nu te cunoşti pe tine (deşi, paradoxal, asta se termină la sfârşitul vieţii), dacă nu ştii cine eşti cu adevărat, dacă nu ştii cine eşti şi ce îţi trebuie să funcţionezi şi să fii împăcat este posibil să te rătăceşti. Iar lumea de astăzi te ajută doar să îţi pui întrebări. Din ce în ce mai multe întrebări pentru că există şi mult mai multe situaţii de viaţă decât înainte. Multitudinea de ipostaze în care viaţa noastră socială ne pune acuma e ceva schimbat faţă de acum 10 ani, 20 de ani. Având mai multe întrebări sunt mai multe încurcături şi e foarte greu să te regăseşti. Asta trebuie practic să cauţi. Şi într-adevăr, în Bucureşti, visele cam stau la rând, la coadă... stau ca la ANAF la coadă. Probabil că este un sindrom cu oraşele mari...

Rep.: Adică într-un oraş mic e mai uşor?

T.C.: Într-un oraş mic ai mai puţine vise. E foarte interesant că atunci când eşti copil nu îţi pui întrebări. Până şi dramele de la şcoală, teze... toate astea le iei că sunt date. Revolta apare după 18 ani, odată cu prima iubire şi primele întrebări apar după eşecuri sentimentale. Un copil nu îşi pune niciodată problema în sensul "Sunt fericit?" Nu. El se joacă, e bucuros când se joacă. La maturitate lucrurile astea încep să se transforme în întrebări şi în nevoia de a visa şi nu mai funcţionezi. În oraşele mai mici, în natură se mai păstrează un fel de inocenţă şi oamenii nu îşi doresc atât de multe lucruri.

Rep.: Şi voi vorbiţi pentru adolescenţi, pentru oamenii din oraşele mari?

T.C.: Nu cred. Noi nu căutăm un public. Ar însemna să fie un public mult prea organizat. E foarte greu să faci un focus grup şi după aia să faci versurile în funcţie de ce rezultate ai primit.

Rep.: Dar voi aţi făcut chestia asta pe Facebook, când v-aţi întrebat fanii dacă vor un cântec despre iubire sau despre libertate...

T.C.: Am vrut să văd unde stau oamenii. Cântecul era gata în momentul în care am întrebat. A fost un mic "trick" şi am vrut să văd ce vor oamenii şi am văzut că oamenii vor un cântec despre libertate. Cântecul nostru cel nou este un amestec din mai multe. Este un cântec despre un rege şi un copil. Iar regele suntem fiecare dintre noi. Din păcate noi suntem regii problemelor noastre şi ai întrebărilor noastre. Şi avem un regat în care sunt probleme, întrebări. În care oglinzile deformează şi în care adevărul umblă deghizat. Şi atunci întrebarea este asta, este retorică, "Pot să mai fiu o dată un copil care aleargă spre mare?". Să regăseşti simplitatea aia pe care o găseşti în drumul spre mare. Drumul de multe ori este cel mai frumos în viaţă, drumul şi nu destinaţiile. Cam aşa s-a născut cântecul ăsta. E un mix de dorinţă de eliberare cu o încercare de a te regăsi, de a te recalifica în altă situaţie... cam asta e... şi lumea are nevoie... noi avem nevoie de cântecul ăsta. Eu am avut nevoie de tema asta. Ştim cu toţi că libertatea e o iluzie şi e iluzia cea mai mare a zilelor noastre. Dar, pe de altă parte, să tinzi spre iluzia asta nu e un lucru rău pentru că dacă învăţăm compromisul, compromisul ne va duce mereu în alt compromis şi în alt compromis şi e "tricky". Conformismul ăsta social ne-a adus în criza economică dacă e să ne ducem în altă latură. Oamenii au luat credite până când nu au mai putut. Nu şi-au pus niciodată problema cum vor plăti. Nimeni nu s-a gândit că va putea cumpăra o casă doar cu buletinul în America. Pentru ei era un vis, dar de fapt era un conformism. Visele astea sunt alimentate de un sistem social care ne arată un film şi e un film în care noi toţi vrem să fim actori şi în care într-un fel suntem obligaţi să fim actori. Dacă nu suntem actori suntem proşti, suntem excluşi. Kate Moss pe billboard-uri la Paris, la Londra, la New York, Angelina Jolie, femeie de succes icon fashion şi întruneşte 50.000 de calităţi. Te simţi şi prost cumva că în lumea asta eşti atât de mic şi de prăpădit şi nu participi şi tu la filmul ăsta care se tot proiectează pe toate billboard-urile din oraş. Şi atunci...

Rep.: Astea sunt textele cântecelor, dar cum vă lucraţi melodiile?

T.C.: Muzica se face în general împreună, dar cel mai bine e ca unul dintre noi să vină cu ceva. De exemplu, eu mă gândesc la un cântec şi vin cu o chitară. După aia ne gândim ce ritm i s-ar potrivi, ce groove îi vine cântecului mai bine, încercăm mai multe groove-uri, mai multe viteze, orchestraţie. Se lucrează foarte intens. Se lucrează la comun şi chiar când se fac clape de exemplu îşi mai dă lumea cu părerea. Dar acum lucrează şi fiecare sistematic acasă şi venim. E greu. Nouă ne lipseşte un producător muzical care să stea şi să reunească toate lucrurile şi să fie un ochi din afară. Pentru că suntem cinci capete, cinci păreri şi cinci direcţii.

Rep.: Vă certaţi mult?

T.C.: Da, e obositoare câteodată o contrare din asta. Fiecare încearcă să îşi impună punctul de vedere şi de multe ori nu ştiu dacă chestia asta e constructivă. Nu ştiu dacă aşa se naşte cel mai bun cântec, dar sigur se naşte ceva din acest colectiv. Soluţia este un producător, dar în România nu există o asemenea fişă a postului. Nu este cineva în care să ai încredere şi să fi făcut rock şi să spună: "Bă, această piesă trebuie să meargă în direcţia asta". Acuma oricum muzica merge într-o direcţie deja cumva presetată. Apare câte o trupă mare care are probabil un producător mare care a avut o viziune şi după aia curentu' se duce aşa sau aşa sau aşa. A fost perioada Coldplay, acum probabil este perioada Kings of Leon. Coldplay are un producător celebru, pe Brian Eno, dar, de la "Viva la Vida", ei au început să cânte pop, nu rock. Probabil le-au crescut vânzările, dar au pierdut o parte din publicul lor.

Rep.: Există un public pe care vrei să îl păstraţi?

T.C.: Muzica noastră acum e destul de diferită de Vama Veche şi cred că este un alt public care creşte cu noi, iar publicul vechi nu ne mai ascultă din frica că nu vor regăsi ce i-a făcut pe ei fericiţi în tinereţe. E o frică de-asta: "Ştii, eu eram bine la 22 de ani, dar acuma sunt căsătorit, am nevastă, un copil... eu vreau să trăiesc din amintirile alea, ce mişto era când ne îmbătam dimineaţă în Vamă şi acultam «VST»". Dar asta e o problemă a lor mai degrabă decât o problemă a faptului că muzica s-a schimbat. Eu nu cred că oamenii pot să cânte aceleaşi lucruri toată viaţa.

Rep.: Tu ai o trupă de genul acesta, o trupă pe care nu o mai asculţi, dar o ascultai în tinereţe?

T.C.: Nu. Mie mi se par normale evoluţiile. Adică "The Division Bell", ultimul disc al Pink Floyd este foarte diferit de "The Dark Side of the Moon". Era necesară schimbarea asta. Sunt multe trupe care s-au schimbat dramatic. Eu nu am stat să judec. O piesă e ca un vin bun. Nu te poţi bate cu primele piese. Alea o să aibă întotdeauna mai mult public. Uită-te la U2. U2 nu mai cântă ce cânta la "The Joshua Tree". E altceva total. "Discotheque" e ceva ce a descumpănit fanii, dar sunt U2. La noi pentru că s-au schimbat numele şi componenţa, oamenii cred că spiritul Vama Veche nu poate continua. Am spus că Vama Veche este un loc pe care îl ducem cu noi. Poate să fie şi în aeroport în Frankfurt. Te-ai pus în cur, scoţi o chitară şi cânţi o piesă. Iei şi o bere . E Vama Veche. Vama Veche o duci cu tine. E amintirea unui loc frumos care, până să fie viciat de aspiraţii economice, era super ok. Ăla e un loc pe care dacă îl iei cu tine poţi să te pui aici în colţ la Novotel pe trotuar. Nu este o chestie pe care să ţi-o poată lua cineva. Aşa că, dacă se schimbă muzica, nu înseamnă că a murit spiritul.

Rep.: În locul Vama Veche mai e oare ceva din ce era atunci?

T.C.: N-aş putea să spun pentru că nu am mai fost. Am fost doar la Folk You. Probabil că mai sunt nostalgici care se încăpăţânează să regăsească un moment. Sunt nostalgici care se încăpăţânează să îşi monteze cortul. Problema este în viaţă că trebuie să fie un balans între ce vrei să trăieşti şi ce vrei să retrăieşti. E foarte periculos dacă tot vrei să retrăieşti pentru că e greu să retrăieşti, aproape imposibil, şi atunci nu mai eşti în prezent. Mi se întâmplă şi mie des. Idealizez... asta se vede şi în versuri, dar... nu pot să am o atitudine de contabil faţă de viaţă - hai că acum trăim şi totul e zen, nu luăm decât ce viaţa ne dă şi asta e.

Rep.: Voi aveţi Agenţia de Vise, vorbeşti despre vise în versurie tale. Care este cel mai frumos vis pe care l-ai trăit şi spune-mi povestea unui vis distrus...

T.C.: Un vis nu e niciodată distrus până nu mori. Atunci când mori tu, mor şi visele tale. Cel mai frumos vis care mi se întâmplă în continuare este că pot să face ceea ce îmi place. Nu sunt obligat să trăiesc într-un sistem corporatist care să mă umilească. Când sunt umilit pot să fug. De multe ori, când sunt umilit, aleg să stau, dar asta înseamnă că am alte interese pentru care stau şi accept de bunăvoie această umilinţă. E foarte important să încerci cumva să trăieşti drept şi departe de toate încovoierile astea ale fiinţei umane. Sunt vremuri grele în care e bine să ai certitudini. Certitudinea unui loc de muncă, a unui salariu, dar pe de altă parte plăteşti foarte scump lucrurile astea şi aici pot să spun că visul meu este să fiu independent. De multe ori şi eu plătesc un preţ mare pentru a fi independent. Destul de mare. Pentru că nu poţi face toate lucrurile singur şi e ca în povestea cu Harap-Alb. Trebuie să îţi iei nişte prieteni la drum. Câteodată îi pierzi, îi mai regăseşti, dar pe de altă parte faptul că îţi poţi cumva conduce viaţa. Dar şi aici este o capcană. Poţi să crezi că eşti propriul tău stăpân, dar de fapt eşti propria ta corporaţie. Visul meu împlinit este că pot să fac ce îmi place.

Rep.: Dar tu ai un background foarte frumos. Mama ta este actriţă, tatăl tău a fost jurnalist. Tu faci teatru. Totuşi ce i-ai spune de compromisuri unui copil care se naşte într-o familie modestă. Tata şomer, mama casnică etc.?

T.C.: I-aş spune ce a spus şi Steve Jobs în discursul de la Stanford. "Don't settle". "Caută până când o să faci ce îţi place, pentru că 10 - 12 ore munceşti". Ce, nu sunt şi tâmplari dedicaţi? Sunt tâmplari care nu ar face decât tâmplărie. Vrea să facă tâmplărie. Nu a avut părinţi speciali sau intelectuali. Este bucuria de a face ceva. Noi încă suntem daţi peste cap de comunismul ăsta care a luat ţăranii de la marginea proprietăţilor lor, i-a dus la muncă şi i-a obligat să fie prelucrători prin aşchiere sau sculeri-matriţeri. Ăla vrea să stea la ţară, la pământul lui. Nu cred că depinde de condiţia ta. Unii oameni nu îşi pun problema nefericirii. Unii iau viaţa aşa cum e. De asta le e şi mai uşor să facă ce le place. Sigur că discursul lui Steve Jobs era pentru absolvenţii de Stanford dar, ştii, nici eu nu pot să îmi pun problema tuturor claselor sociale. Îmi pun problema mea, care sunt într-o anumită clasă socială.

Rep.: Aveţi o melodie care are titlul de lucru "Între cer şi trecut". Este oarecum despre tatăl tău...

T.C.: E o chestie inspirată din... nu e neapărat dedicată tatei, ci e cumva inspirată dintr-o idee că de multe ori poţi să afli cine eşti acum apelând la o analiză din trecut. Cântecul ăsta mai degrabă pe zona asta este. Dar sigur cred că e o influenţă. Pentru că pe mine m-a bulversat moartea tatălui meu mai mult decât am crezut atunci. Am crezut că o voi depăşi uşor. Era mai uşor după trei săptămâni decât după un an-doi. Cred că după cam şase-şapte ani am reuşit să mă echilibrez, să mă maturizez. Ştii că şi cu definiţia maturizării asta e uşor... "Hai mamă că te-ai maturizat, te-ai aşezat la casa ta". Când reuşeşti să împlineşti conformisme sociale eşti matur. Când nu reuşeşti să împlineşti conformisme sociale trăieşti o adolescenţă veşnică. Eşti matur când ai realizat ce a realizat şi familia ta. "Hai că te-ai căsătorit, ai făcut copii, ai carte de muncă". Asta e maturitatea. Oare?

Rep.: Ai postat, recent, pe blogul tău, un interviu pe care ţi l-a luat Eugenia Vodă la începuturile Vama Veche. Ce a rămas din Tudor Chirilă de atunci?

T.C.: Unul din bunii mei prieteni îmi spunea că s-a uitat la interviu, s-a uitat la mine acuma şi că sunt multe lucruri care au rămas, dar că nu mai sunt atât de înverşunat.

Rep.: E bine, e rău?

T.C.: Cred că vine cu vârsta. Dacă şi la 70 de ani eşti tot aşa de înverşunat ca la 22 înseamnă cu nu ai învăţat nimic. N-ai cum să ţii piept unui val social.

Rep.: În "Regatul meu pentru un vis" spui la un moment dat "Cumpără suflete moarte". M-am gândit că e oarecum vorba de romanul lui Gogol. Tu joci şi în "Ferdinand al VIII-lea Regele Spaniei", după "Însemnările unui nebun" de Gogol...

T.C. : Aia e o carte enormă. Nu ştiu cum ar fi terminat-o Gogol. Eram înnebunit că nu s-a terminat. Versul mi-a venit pentru că spusesem cu câteva versuri înainte că sufletul era mort. După aia "Cumpără suflete moarte" mi s-a părut chiar o trimitere bună. Adică nu ne pasă. Important e să bifăm acolo la recensământ. Este ca şi cum te foloseşti de nişte oameni fără să îţi pese de ei. Cam asta fac oamenii acuma. Până la urmă şi Vântu a cumpărat suflete moarte, când a făcut FNI. Cine s-a gândit la ei? Dacă nu te gândeşti la ei înseamnă că sunt suflete moarte. Toţi oamenii ăştia cu bani mulţi care privesc viaţa macro... Ce contează 6.000 de oameni la World Trade Center? Ştiu, e scenarită, dar politicienii uneori gândesc aşa. Ce înseamnă 6.000 de oameni când poţi vorbi de "War on Terror". N-a meritat diversiunea de la Revoluţie? Ce contează că au murit nişte oameni? Important e să ne facem diversiunea, să îl omorâm pe Ceauşescu ca să nu apuce să spună cine suntem noi. N-au cumpărat suflete moarte la Revoluţie mai mult decât oricând? Şi vor continua să cumpere suflete moarte. Şi Apple cumpără suflete moarte. Dar ce facem, acum? Ne revoltăm aiurea. Vorba lui Ţuţea, dacă până la 30 de ani nu eşti de stânga, eşti fără inimă. Dacă după 30 de ani nu eşti conservator şi de dreapta, eşti un idiot. Eu sunt convins că totuşi capitalismul aşa cum e el este totuşi singura formă de guvernare pentru rasa umană. Rasa umană e concurenţială.

Rep.: Cât de mult te influenţează teatrul?

T.C.: Foarte mult, foarte mult. Mai ales la începuturi, foarte mult.

Rep.: Te întreb asta pentru că mulţi întreabă când o să mai faceţi o operă rock precum "Am să mă-ntorc bărbat".

T.C.: Cred că acolo a fost maxim de simbioză între cele două lumi. Cred că ar trebui să primim o ofertă concretă ca să putem să îl facem şi să fie un buget consistent să facem 5 - 6 spectacole. Eu mai am în plan şi să scriu un musical, o operă rock, dar nu albumul ăsta, poate următorul. Ar fi frumos să pornim de la o poveste. Este frumos să scrii pentru o poveste. E mult mai uşor să scrii pentru o poveste

Rep.: Despre ce o să fie opera rock?

T.C.: Nu ştiu încă. Trebuie să mă macine o temă destul de mult.

Rep.: Aveţi o temă a noului album?

T.C.: Cred că mă învârtesc în jurul acestui lucru: care sunt drumurile către noi, cele mai simple drumuri către noi.

Rep.: În condiţiile oraşului...

T.C: Da, în condiţiile oraşului. Avem şi un cântec, "Departe". Ăla mi se pare că are nişte versuri foarte bune pentru ceea ce simţim noi acum adică natura e un adevăr. Dincolo de eco, mi se pare că dacă stai să te uiţi atent în natură este imposibil să nu îţi dai seama că există un arhitect al acestei chestii. Şi omul, dacă stai să te uiţi la naştere, la moarte... Cum spunea Steve Jobs, moartea este cel mai frumos cadou care i se poate face vieţii. Moartea vine şi scoate ce e rău şi îmbătrânit şi lasă loc noului. Şi totul funcţionează ca şi cum cineva a jucat un Sims pe un calculator uriaş în univers şi controlează toate lucrurile astea. E incredibil.

Tudor Chirilă a devenit cunoscut ca lider al trupei Vama Veche, iar în prezent este liderul trupei Vama. Chirilă a jucat în filme precum "Milionari de weekend", de Cătălin Saizescu, şi "Legături bolnăvicioase", de Tudor Giurgiu.

În teatru, a jucat în spectacole precum "A douăsprezecea noapte", regizat de Gelu Colceag, "Ferdinand al VIII-lea Regele Spaniei" şi "O lume pe dos", regizate de Iarina Demian.

Interviu de Oana Ghita, oana.ghita@mediafax.ro.