Ion Cristoiu: „Bucureşteanul e foarte des un animal oriental, un amestec de pătlăgele roşii, de ţîri, de smochine şi de bostan”

Publicistul Ion Cristoiu constată, rememorând un pamflet al Tudor Arghezi în care se revoltă împotriva distrugerii Parcului Oteteleşanu, nepăsarea bucureştenilor faţă de ceea ce se întâmplă cu oraşul lor, care, de 30 de ani, este prada de lux a mafiei imobiliare.

Redăm integral editorialul publicat pe cristoiublog.ro:

„Distrugerea Parcurilor pentru a face pe plac mafiei imobiliare e azi unul dintre pericolele de moarte ale Bucureştiului, oraş care-şi pierde pe zi ce trece nota esenţială de oraş verde. Împotriva acestui banditism ar trebui să se ridice toţi scriitorii şi publiciştii, toţi intelectualii, toţi ziariştii.

Nu se ridică nimeni.

Doar ici colo cîte un ONG a cărui finanţare externă cere un obiectiv de luptă mai face larmă, evident în şoaptă şi cît mai repede terminată.

Şi totuşi, marii noştri scriitori au sărit în ajutorul parcurilor, copacilor, pajiştilor şi în general al spaţiului verde din Bucureşti, luat cu asalt de mafia imobiliară.

În preajma Primului Război Mondial, Parcul Oteteleşanu, care se întindea în spatele Palatului Telefoanelor de azi, e vîndut de Academia Română unor investitori care vor să ridice aici un hotel. Splendidul loc verde al capitalei e în pericol. Tudor Arghezi se revoltă în tableta Academia Vandalilor, În memoria Parcului Oteteleşanu, din Facla, 21 iulie 1912.

Textul, atingînd geniul pamfletar, debutează cu imaginea de coşmar a Bucureştiului de dinainte de Primul Război Mondial. Deşi au trecut de atunci mai mult de un secol, multe dintre amănuntele denunţate de publicist se întîlnesc şi azi :

<Bucureştii oraşul tuturor murdăriilor, al tuturor absurdităţilor de arhitectură, al caselor idioate şi meschine, al hotelurilor dezgustătoare, al birturilor împuţite, al prăvăliilor sulemenite pe dinafară uneori; Bucureştii muştelor şi al latrinelor primitive; Bucureştii fără apă şi cu puţine canale; Bucureştii tramvaielor cu gloabe, Bucureştii uliţelor asfaltate în vederea conservării noroaielor eterne – dar Bucureştii monumentelor pompoase şi umflate; capitala prostului-gust şi a banditismului sau a bizantinismului municipal; metropola ploşniţelor, a şobolanilor, a gîndacilor, a curvelor, a politicăriei, a escrocheriei, a lichelismului, a sifilisului, a Societăţii Scriitorilor Români, a magazinelor internaţionale de modă, a degradării, a moralităţii, a zdrenţelor fastuoase, a mahalagismului, a trăsurilor şi a ologilor, a spiritelor betege, a fricoşilor şi obraznicilor; Bucureştii oraşul lăcomiei, porcul Orientului, cimitirul sentimentelor şi al idealelor etc., etc., etc.

Aceşti Bucureşti, fala noastră, e de-ajuns să-i străbaţi şi să te uiţi la ei de pe deal ca să vezi cît sunt de pitici şi de ridiculi.

Alinierile cele mai fantastice, igiena cea mai scîrboasă, planurile cele mai efemere. Privăţile Bucureştilor fac politică şi ele, ca mulţi din bărbaţii lui de stat. Se respectă un colţ de uliţă infect, depozit de excremente, cît şi un ministru, îndată ce aparţine unui partizan, şi acesta poate, cînd clădeşte vreo serie nouă de coteţe pentru chiriaşi, să-şi scoată «casa» cu zece metri peste linie sau s-o înceapă din mijlocul uliţei, pentru ca încă o jumătate de veac să împiedice circulaţia unui număr de trei sute de mii de locuitori. Oare nu-l cheamă pe el domnul Popescu, şi nu-i domnul Popescu alegător la colegiul întîi?>

Toate acestea sînt posibile, pentru că bucureşteanul le acceptă, pentru că bucureşteanul e o cîrpă. Portretul bucureşteanului făcut de Arghezi e valabil şi pentru portretului românului de azi, de ieri şi de alaltăieri:

<Multe din acestea nu revoltă pe nimeni. Bucureşteanul e foarte des un animal oriental, un amestec de pătlăgele roşii, de ţîri, de smochine şi de bostan; o corcitură de mătură şi gunoi, mulţumit cu un ţol dacă i s-aşterne în loc de un pat; o cîrpă – slugă şi sclav.

Bucureşteanul e foarte des tipul servitorului fără demnitate; el suferă totul, primeşte totul. Dacă proprietarul lui îi urcă într-o zi chiria de la o mie de lei la zece mii, bucureşteanul plăteşte. Dacă n-are cu ce, el se «învîrteşte», altfel zis face o «afacere» care pute a pungăşie şi scoate chiria.

Pretextul lui moral e simplu: el zice că se scumpeşte viaţa. Nu poate să existe o jivină mai slugarnică şi mai laşă. Bucureşteanul preferă să fure, numai să nu-şi cheltuiască... energia printr-o protestare, într-o luptă. Ar fi prea cinstit lucru, şi bucureşteanul nu gustă decît o singură cinste, pe cea nemeritată şi uzurpată.>

O dată făcută introducerea, Arghezi trece la subiectul pamfletului.

Parcul Oteteleşanu va fi distrus de mafia imobiliară:

<Dar se găsea în acest Bucureşti şi pentru aceşti bucureşteni o grădină de arbori seculari, o grădină admirabilă, uitată cine ştie cum în cartierul teatrelor: Parcul Oteteleşanu.

Nu cred să se afle în multe oraşe, în plin cartier central, o grădină cum este Parcul Oteteleşanu. Duceţi-vă scumpii mei bucureşteni să mai vedeţi o dată parcul vostru, înainte de a fi răsturnat şi nimicit. El a fost vîndut unor capitalişti care, după ce vor distruge copacii şi umbra fermecătoare a bolţilor de frunză, vor clădi un imens hotel, pentru ramoliţi şi cocote. >

De ce e furios Arghezi pe bucureşteni?

Pentru că nimeni nu protestează, nimeni nu se revoltă, cum s-a fi întîmplat în alte locuri din lume, la vestea că Parcul va fi distrus:

<Lucrul e ştiut de către toată lumea. Auzit-aţi pe cineva să protesteze, să exprime un regret mai violent? Bucureştenii se gîndesc cu totul la altceva, domniile lor «se învîrtesc», pentru că viaţa s-a scumpit... Într-altă ţară s-ar fi ridicat îndată pictorii, artiştii, scriitorii; s-ar fi constituit o societate pentru apărarea drepturilor frumuseţii ofensate; s-ar fi manifestat, un rînd întreg de oameni inteligenţi şi cu respect faţă de natură s-ar fi opus impertinenţei banilor, care n-au şi nu trebuie să aibe toate drepturile, oricît ar fi de sfînt Francul, după care goneşte leaota mizeră a capitalei! Nu, nimeni nu s-a simţit jignit şi desigur că mulţi se vor mira, din cîţi vor citi aceste rînduri, că Parcul Oteteleşanu poate fi subiect de ciudă şi de răcnet.

Dar poate că nepăsarea mulţimii, cu sau fără pretenţii intelectuale, s-ar mai înţelege în raport cu nivelul ei cultural. Omul barbar îşi aruncă brutalitatea în tot ce întîlneşte; bate cîinii ce-i ies înainte, pentru plăcerea de-a bate; sparge geamurile; sfărîmă becurile de gaz; urinează pe răsaduri de flori, smulge şi frînge ramurile copacilor.

Nu s-a găsit şi un procuror care, ca să poată face pe cocoşul şi pe spaniolul subt fereastra unei soţii oneste, în toată libertatea, i-a prins bărbatul şi l-a închis?>

Parcul a fost în proprietatea Academiei, lăsat prin testament de boierul Iancu Oteteleşanu. Despre Iancu Oteteleşanu a rămas prin veacuri printre altele şi povestea cu cele două neveste. După 30 de ani de căsnicie cu Safta Câmpineanu, Iancu Oteteleşanu divorţează şi se însoară cu juna Elena Filipescu, mult mai tînără decît el. Cu toate acestea Safta rămîne cu el şi-l îngrijeşte. Astfel conu Iancu are parte de o nevastă care-l oblojeşte la bătrîneţe şi de una cu care se simte mai tînăr decît e.

Faptul că Academia a vîndut Parcul pentru a fi distrus îl scoate din minţi pe Arghezi:

<Ceea ce-i însă hidos şi neînchipuit este că Parcul Oteteleşanu a fost vîndut ca să fie distrus, nu de către un oarecare tîmpit de proprietar, dar de către însăşi Academia Română, academia bunului-gust, a religiei artelor; paznica lucrărilor frumoase... Aceşti babalîci şi dascăli bolnavi de trînji şi zăpăciţi la creier, ce sînt academicienii, în majoritate, n-au nici o tresărire cînd despoaie capitala de singurul colţ cu adevărat frumos central ce-l avea, un parc cu viaţa lui, de altfel, cu istoria lui, o moştenire a Bucureştilor, ce trebuia sfinţită prin păstrare. Domnul Bianu ne-ar putea răspunde că Cişmigiul în care se adună ungurenii băgaţi la stăpîn, ne ajunge. Adevărul este că Academia setoasă de nişte bani cu care nu prea se ştie ce face, o Academie ce nu întreţine cel puţin o bibliotecă publică, necum un nivel intelectual şi sufletesc, a vîndut parcul ca oricare particular, fără nici o părere de rău, fără un scrupul.

Şi pe locul acesta nu se va ridica o şcoală, o academie de bele-arte, un muzeu, doar o clădire urîtă ca multe altele, un local de petrecere şi chefuri, la îndemîna moşierilor care, după vînzarea grînelor şi despuirea sătenilor, se refugiază la Bucureşti unde, departe de controlul familiei, jertfesc pe altarul lubricităţii burgheze.>

 De 30 de ani Bucureştiul e prada de lux a mafiei mobiliare. Care distruge parcuri, înalţă clădiri de birouri care strivesc lumina lăsată de Dumnezeu amărîţilor de pămînteni, fac speculă cu metrul pătrat de beton şi var, strică privelişti de o frumuseţe rară.

Aţi citit în aceşti 30 de ani un pamflet de forţa celui semnat de tînărul Arghezi împotriva mafiei imobiliare, dar şi a nepăsării bucureştenilor faţă de ceea ce se întîmplă cu oraşul lor?!”

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro