Miles Davis a plagiat o compoziţie a unui chitarist american

Pentru pasionaţii de jazz, compoziţia "Solar" făcută celebră de Miles Davis este o piesă de referinţă a genului. "Solar" este un blues minor, simplu, în 12 măsuri, dintre care primele două ornează piatra funerară de pe mormântul autorului ei, marele Miles Davis. Standard printre standarde, "Solar" oferă muzicienilor confirmaţi în arta improvizaţiei toate libertăţile, iar debutanţilor toate reperele de care au nevoie. Un muzician instruit recunoaşte în spatele grilei armonice acordurile unei alte teme celebre, "How High the Moon". Potrivit autorului articolului postat pe site-ul publicaţiei Le Monde, acest caz nu reprezintă altceva decât un caz clasic de "împrumut", aşa cum există cu miile de când jazz-ul a devenit jazz, iar muzica a devenit muzică, informează lemonde.fr.

Larry Appelbaum, expert în jazz care colaborează cu Biblioteca Congresului din Washington, a evidenţiat însă recent ceva cu totul diferit şi a închis astfel o discuţie care îi anima pe specialiştii în jazz de multă vreme: "Solar" este de fapt o reproducere a temei "Sonny", compusă de un alt muzician de jazz, chitaristul Chuck Wayne.

Atunci când trompetistul Miles Davis şi-a lansat compoziţia, în 1963, bucata muzicală era deja binecunoscută. Încă din 1954, Miles Davis a inclus o versiune a acestei piese pe albumul său "Walkin'". Pentru această bijuterie muzicală, Miles Davis a colaborat atunci cu nume celebre din jazz, precum Jay Jay Johnson (trombon), Horace Silver (pian), Percy Heath (chitară bas), Kenny Clarke (tobe). Justeţea muzicală a compoziţiei şi bogăţia interpretativă a fiecărui instrumentist ating perfecţiunea. Lansarea oficială a piesei de către compania Prestige, nouă ani mai târziu, nu reprezintă altceva decât un fel de reglementare a situaţiei.

De fapt, la mijlocul anilor 1940, Chuck Wayne - al cărui nume real era Charles Jagelka (1923-1997) - a compus o bucată muzicală intitulată "Sonny". Instrumentist talentat, profesor experimentat şi teoretician apreciat, autor a patru cărţi de referinţă, Chuck Wayne a făcut parte din acea generaţie de muzicieni care au condus jazz-ul mondial de la curent swing spre curentul bebop.

În studio, el a cântat printre alţii alături de Coleman Hawkins, Lester Young, Dizzy Gillespie. Membru în primul cvartet al lui George Shearing, Chuck Wayne l-a acompaniat apoi, timp de mulţi ani, pe celebrul cântăreţ Tony Bennett.

La mijlocul anilor 1940, Chuck Wayne cânta în orchestra lui Woody Herman alături de trompetistul Sonny Berman. Acestuia din urmă i-a dedicat o temă muzicală în 12 măsuri pe care a compus-o în 1946. Wayne şi Berman au înregistrat această piesă pe un mic disc de vinil, care a fost descoperit de Larry Appelbaum.

Înregistrat cu ocazia unui jam-session la Oklahoma City, discul se găsea în arhivele cedate Bibliotecii Congresului american în 2011 de familia chitaristului. Arhiva conţine cutii cu manuscrise, fragmente de compoziţii muzicale, fotografii şi scrisori. "Să îi asculţi din nou pe Wayne şi Berman cântând împreună este o adevărată plăcere, dar şi o revelaţie, întrucât «Sonny» este o compoziţie uimitor de apropiată de o altă bucată muzicală, devenită celebră mai târziu, sub titlul de «Solar»", afirmă Larry Appelbaum.

Potrivit autorului articolului din Le Monde, "apropiată" este un eufemism, ce trebuie atribuit fără îndoială avocaţilor instituţiei americane. "Identică" ar părea un termen mult mai just, aşa cum stă mărturie înregistrarea temei, disponibilă pe site-ul Bibliotecii Congresului din Washington.

Chuck Wayned nu a ascuns niciodată această poveste, dar nici nu a vrut să facă din ea un scandal. Se pare că muzicianul ignora faptul că se afla în posesia probelor care atestau comiterea unui plagiat. În plus, pentru el muzica trecea înaintea tuturor celorlalte lucruri. Miles Davis, la rândul său, considera că arta sa îi dădea dreptul la multe lucruri. Animozităţile şi frazele agresive făceau parte din personalitatea sa. Dar şi "împrumuturile" muzicale, aşa cum afirmă alte poveşti care circulă în jurul mai multor teme celebre ale renumitului trompetist: "Four", "Tune up", "Blue in Green".

Toate acestea nu ştirbesc cu nimic geniul lui Miles Davis, unul dintre cei mai mari artişti ai secolului al XX-lea. Însă descoperirea realizată la Biblioteca Congresului american îl readuce în atenţia publicului pe Chuck Wayne aşa cum a fost el cu adevărat: nu doar un chitarist remarcabil, ci şi un compozitor talentat.

Trompetistul american Miles Davis, supranumit "The King of Cool", a câştigat opt premii Grammy pentru albume precum "Birth of the Cool", "Kind of Blue" şi "In a Silent Way". Muzicianul american a primit şi un premiu Grammy pentru întreaga carieră în 1990 şi a fost recompensat cu Grande Medaille de Vermeil, care i-a fost decernată de municipalitatea din Paris, în 1989.

Personalitate de marcă a genului timp de aproape 50 de ani, Miles Davis a fost un permanent inovator şi a colaborat cu alte legende ale jazzului, de la Charlie Parker şi John Coltrane la Gil Evans şi Thelonious Monk. Dependenţa de droguri aproape i-a distrus cariera, însă celebrul trompetist american a rămas o sursă majoră de influenţă pentru ceilalţi muzicieni de jazz până la moartea sa, în 1991.

Miles Dewey Davis Jr., născut pe 26 mai 1926, în oraşul Alton din statul american Illinois, a fost un trompetist şi compozitor american de jazz, una din cele mai influente, inovatoare şi originale personalităţi muzicale din istoria jazzului din secolul al XX-lea, pe drumul deschis de Buddy Bolden şi continuat de Joe King Oliver, Louis Armstrong, Roy Eldrige, Dizzy Gillespie şi Don Cherry. Vastul său catalog interpretativ cuprinde cele mai variate stiluri, de la bebop, la cool jazz, modal jazz şi mai ales fusion, stil la a cărui dezvoltare a avut un rol determinant. Cu albumul "Birth Of The Cool" (1950), el iniţiază trecerea de la improvizaţiile aprinse, în genul celor interpretate de Charlie Parker, spre reluările reţinute, cu aranjamente reduse ale mijloacelor muzicale.

Albumul "Kind Of Blue" (1959) reprezintă punctul de plecare pentru cele mai importante modificări structurale din jazzul modern, înlocuind funcţia armonică cu accentuarea gamei melodice ca element fundamental în compoziţie şi interpretare. Albumul "Bitches Brew" (1969) deschide epoca stilului fusion, care reuneşte cele două modalităţi predominante ale anilor '60.

Ca interpret, Miles Davis, prin accentuarea fiecărui ton, se distanţează de virtuozitatea caracteristică a predecesorilor săi. Sunetul lui clar, dinamic şi perfect echilibrat devine model pentru mulţi interpreţi tineri, formaţia lui Miles Davis devenind o pepinieră a jazzului contemporan, din care s-au dezvoltat muzicieni de valoare, precum John Coltrane, Bill Evans, Herbie Hanock şi Keith Jarrett.