Milioane de oameni din lume au această boală. Ce au în comun dependenţa de alcool şi dependenţa de jocuri video

Ca milioane de copii în anii ‘80, Jennings se juca jocuri video. Uneori prea mult. Uneori, după-amiezele lui era pline numai cu Pac-Man sau Space Invaders şi nimic altceva. Dar anii au trecut, Jennings s-a dus la facultate şi, pentru mulţi ani, a pierdut legătura cu jocurile video.

După terminarea facultăţii, s-a angajat pe un post de software developer şi o ducea foarte bine. Doar că problemele cu băutura se acutizaseră. Începuse să bea dimineaţa, ceea ce l-a făcut să apeleze la ajutorul comunităţii Alcoolicii Anonimi şi s-a recuperat. Pentru cinci sau şase ani a fost bine. A învăţat să trăiască cu boala lui, se abţinea complet de la alcool şi se ferea de activităţi pe care le considera ca aducătoare de adicţii.

„Nu am vrut să mă apuc iar de băut”

A reînceput să se joace jocuri video. La început, din când în când, dar se refugia în gaming ori de câte ori îi mergea rău. Era îngrozit de ideea că s-ar putea apuca iar de băut. „Ştiam că ar fi fost un dezastru dacă începeam iar să beau, aşa că am folosit jocurile online ca să evadez”.

Semnele adicţiei erau acolo şi Jennings le recunoscuse imediat, pentru că erau aceleaşi cu cele din perioada în care bea. Devenise obsedat de ele, juca în loc să doarmă, iar de câte ori avea o pauză la serviciu se juca jocuri video a căror durată devenea apoi de necontrolat.

Ştia că se juca prea mult şi de asta se ascundea. Dacă cineva îl întreba ce făcuse toată ziua, prefera să inventeze un răspuns decât să spună că n-a făcut altceva decât să se joace. „Dar nu eram îngrijorat”, spune Jennings.

Adicţia la gaming poate fi un comportament de substituţie pentru cei aflaţi în recuperare pentru alte adicţii

În primii ani de recuperare, e normal pentru oameni să găsească obsesii de substituţie. Jennings se uita mult la televizor, stătea multe ore pe chat, petrecea ore în şir uitându-se la filme porno şi mânca îngheţată. „Tot acest comportament escapist au fost nişte cârje temporare”, spune chiar Jennings, „credeam c-o să mă plictisesc şi o să mă las de ele, dar nu s-a întâmplat aşa”.

Oamenii de ştiinţă încearcă să găsească o explicaţie pentru această adicţie. Poate aceasta să fie un simptom al unor probleme neconştientizate, cum ar fi, de exemplu, depresia?

În pofida numărului mare de jucători prinşi deja (în unele cazuri asta a însemnat chiar vieţi ruinate), nu există un consens despre ce inseamnă adicţia pentru jocuri video. Ba se pune chiar sub semnul întrebării această boală.

În mai anul acesta, Organizaţia Mondială a Sănătăţii a admis adicţia de jocuri video în Clasamentul Internaţional al Bolilor Certificate. Există speranţa că, într-un viitor apropiat, profesionişti special pregătiţi vor putea să pună un diagnostic precis şi sigur pentru ca această boală să fie identificată şi tratată.

„Să spui că jocurile sunt adictive e ca şi cum ai spune că mâncarea îngraşă. Depinde cât mănânci”

Mulţi experţi au o anumită reţinere în privinţa patologizării uneia dintre activităţile cele mai populare la ora asta din lume. Peter Etchells, psiholog la Bath Spa University, spune: „Problema nu e dacă adicţia pentru jocuri video chiar există, ci, mai degrabă, cum arată şi cât de răspândită e. Probabil că nu are niciun sens să spui că jocurile sunt adictive, la fel cum nu are sens să spui că mâncarea te îngraşă. Bineînţeles că depinde de cât mănânci. Diferite tipuri de jocuri sunt seducătoare în diferite feluri”.

„Mulţi dintre cei care au probleme cu alcoolul nu sunt alcoolici”, spune Jennings. „Cu gaming-ul e la fel. Copiii pot să intre în tot felul de necazuri cu aceste jocuri, dar asta nu înseamnă că au dezvoltat o adicţie. De cealaltă parte, rişti să le spui oamenilor cu adevărate probleme de adicţie că ar fi bine să o taie cu jocurile, în loc să le oferi sprijinul de care chiar au nevoie”.

Lui Jennings i-a luat mai mult timp să se lase de gaming decât de alcool, mai ales din cauză că nu există grupuri de sprijin ca la Alcoolicii Anonimi. A organizat el mai multe forumuri şi a iniţiat grupuri pe Skype, dar nu e suficient. La întâlnirile organizate în oraşe, din 10, câţi se anunţă, abia dacă vin doi.

Ce te faci dacă evadarea propusă de gaming e mult prea bună?

Adrian Williams, unul dintre membrii din Londra, spune că a încercat mai multe grupuri online, dar nu a primit sprijin. Ca şi Jennings, el spune că ceea ce a funcţionat la el a fost abstinenţa completă, ceea ce e extrem de greu.

În SUA, clinicile private au tratat ceva pacienţi – în special tineri în primii 20 de ani de viaţă, trimişi de părinţii lor disperaţi. Mai e un ReSTART în Washington , care oferă tabere de digital detox, propunându-le clienţilor excursii în pădure, sport, ore lungi petrecute în natură.

Un alt grup e GameQuitters, organizat de speakerul motivational Cam Adair, îşi are sediul în Thailanda. Clienţilor li se oferă tratament de substituţie şi aplică metodologia Alcoolicii Anonimi.

Dar cei mai mulţi gameri nu caută să se lase de tot. Ei vor să găsească o soluţie mai bună pentru echilibrul viaţă – jocuri.

Toţi cei care dezbat pe tema adicţiei pentru jocurile video trebuie să facă un pas înapoi şi să se întrebe la ce servesc jocurile. Prin definiţie, jocurile sunt făcute ca să evadezi din imediata realitate. Dar dacă această evadare devine prea bună? În cele din urmă, ca depresia, alcoolismul sau alte maladii, întrebările din jurul jocurilor video sunt întrebări despre cum societatea alege să tragă o linie de demarcaţie între patologie şi diferitele feluri de experimentări din viaţa fiecăruia dintre noi.