„Nu-mi scrie până nu-ţi voi scrie eu”. Povestea Ecaterinei din Caucaz, bătrâna postăriţă care încă aşteaptă o scrisoare din secolul XX | VIDEO

De când se ştie, Ecaterina a străbătut o rută de 48 de kilometri, dus-întors, de trei ori pe săptămână, pentru a-şi îndeplini conştiincioasă meseria de poştăriţă, aflăm dintr-un videoreportaj realizat de Europa Liberă. Şi nici acum, la vârsta de 82 de ani, femeia nu vrea să se lase înfrântă de drumurile pieptişe care şerpuiesc prin decorul infinit al Munţilor Caucaz, chiar dacă corpul nu o mai ajută şi o zi de muncă se măsoară în timpii unei odisei şi în epuizarea unui maraton extrem.

Trage pe ea o geacă groasă, îşi vâră gleznele în căldura unor cizme cu scai şi porneşte să cutreiere micile comunităţi împrăştiate pe pantele Muntelui Monakh din Osetia de Nord-Alania, o republică autonomă din componenţa Federaţiei Ruse. Poate că acest program milităresc pe care îl respectă de 50 de ani este felul ei de a negocia acum cu singurătatea şi cu vicisitudinile bătrâneţii.

Uneori, răpusă de traseul montan, Ecaterina se opreşte pe marginea şoselei şi aşteaptă ca vreun şofer, dintre puţinii care tranzitează zona, să-i ofere o cursă până la oficiul poştal.

Doar iernile o ţin zăvorâtă în casă, însă de cum ţurţurii încep să se topească pe prispă şi dezgheţul îşi anunţă primele semne în staţiunea montană Tsey, locul ei de baştină, Ecaterina este din nou la datorie.

Scrisorile pe care le ducea înainte de la o adresă la alta s-au împuţinat cu scurgerea vremii, la fel ca trupul ei. Astăzi, prin mâinile ei nu mai trece decât celuloza birocratică a facturilor, semnalmente de poveşti îngropate într-un limbaj de lemn.

„Înainte, livram pachete întregi de scrisori. Acum, nu duc decât notificări de la Fisc, amenzi şi înştiinţări de la tribunale”, spune Ecaterina.

Încă din copilărie, Ecaterina şi-a dorit să devină poştăriţă. „Când a început al Doilea Război Mondial, aveam cinci sau şase ani. Fratele meu mai mare a hotărât să plece pe front. Oamenii fugeau după poştaş şi-l întrebau dacă le-au adus scrisori de la rudele plecate la război. Eram doar un copil atunci, dar şi eu fugeam după el. Dacă ar fi avut în geantă şi o scrisoare de la fratele meu? Uneori primeam o scrisoare, alteori nu. Îmi place ideea ca cineva să fugă după mine şi să aştepte sosirea mea”.

Numai că într-o zi, scrisorile fratelui au încetat să mai sosească. „Dispăruse într-o misiune. În ultima lui scrisoare ne anunţase: Plecăm undeva cu trenul, dar nu ştim unde. Nu-mi scrie până nu-ţi voi scrie eu”.

Ecaterina spune că încă aşteaptă acea scrisoare din al Doilea Război Mondial. Între timp, de jur împrejurul ei istoria Caucazului învârte într-un malaxor memoria altor războaie, în ruinele geopolitice ale Uniunii Sovietice din cimitirele Ceceniei, Inguşeţiei şi Osetiei de Sud.