Paradoxul tragediei globale: „Compasiunea se fărâmă sub presiunea numerelor mari”

„Dacă privesc o mulţime, nu voi acţiona niciodată. Dacă mă uit la un singur om, o voi face” - sunt vorbele Maicii Tereza, o figură emblematică pentru tot ceea ce înseamnă acte de caritate. Cuvintele sale înglobează o tendinţă general valabilă la nivel global şi care devine tot mai vizibilă în contextul prezent, al pandemiei de coronavirus.

În vreme ce majoritatea oamenilor privesc moartea unei singure persoane într-o lumină tragică, pierderile umane la scară largă nu declanşează un răspuns similar. Deseori, în percepţia publică, decesele „celor mulţi” se transformă în simple date statistice.

Cu peste 500.000 de decese provocate de coronavirus, care se adaugă celorlalte care îndoliază zi de zi atât de multe familii din întreaga lume, ne confruntăm cu o situaţie paradoxală. Cu cât creşte bilanţul morţilor, cu atât scade gradul în care oamenii acordă importanţă tragediei globale.

Dar ce reprezintă incapacitatea aceasta de a manifesta înţelegere faţă de suferinţa unui număr atât de mare de persoane? Specialiştii spun că are legătură cu modul în care oamenii reacţionează, puşi faţă în faţă cu o tragedie.

Potrivit BBC, sondajele realizate în ultima perioadă indică o scădere a interesului oamenilor faţă de pandemia COVID-19. Tendinţa se traduce în oboseală şi lipsă de receptivitate la ştirile care abordează problema bolii dezvoltate în urma infectării cu virusul SARS-CoV-2.

Fenomenul s-ar putea datora unei oboseli psihice. „Senzaţia formată e uimitoare în foarte multe feluri, dar are defecte”, spune Paul Slovic, psiholog la Universitatea din Oregon, care studiază această manifestare de zeci de ani. „Unul dintre defecte este că nu reacţionează bine la numere. O viaţă, una singură, este extrem de importantă şi valoroasă. Suntem capabili să facem orice pentru a proteja şi salva o viaţă, pentru a salva o persoană. Dar, pe măsură ce numerele devin tot mai mari, sentimentele noastre nu se dezvoltă în egală măsură.”

Cercetările lui Slovic sugerează că, pe măsură ce datele statistice asociate unei tragedii devin din ce în ce mai mari, răspunsul emoţional e diminuat. „Compasiunea se fărâmă sub presiunea numerelor mari.”

Totul se transformă într-un soi de apatie care, în situaţia pandemiei, duce într-un final la abandonarea măsurilor de precauţie respectate de mulţi cu sfinţenie la început.

„Din perspectivă evolutivă, ne concentrăm pe lucrurile care constituie ameninţări imediate sau care acţionează asupra unor grupuri mici”, spune Melissa Finucane, specialist în comportamentul uman.

Un experiment realizat de dr. Slovic şi colegii săi în Suedia, în 2014, susţine această idee. Participanţilor li s-au prezentat două poze, una înfăţişând un copil sărac, iar alta doi copii săraci. Întrebaţi dacă ar fi dispuşi să doneze pentru copiii din fotografie, majoritatea au ales să îşi reverse generozitatea asupra primului copil, care apărea singur în imagine. Slovic spune că asta se datorează faptului că oamenii simt mai multă empatie faţă de o singură persoană decât atunci când sunt implicate mai multe.

„Dacă vezi un copil, te poţi concentra doar asupra lui. Poate că îşi aminteşte de propriul tău copil.” Când e vorba de mai multe persoane, atenţia „începe să se diminueze şi la fel se întâmplă cu sentimentele. Iar sentimentele ne determină comportamentul.”

În plus, cu cât numărul persoanelor care au nevoie de ajutor creşte, cu atât ne simţim mai neputincioşi. „Donăm pentru un caz particular, dar lucrurile nu mai stau la fel când conştientizăm că este doar unul dintr-un milion”, spune Slovic.