Petre Pele, securistul care l-a urmărit pe Laszlo Tokes: Nu există dovezi că s-ar fi implicat străini

Comunismul nu a căzut pentru că aşa au vrut securiştii care nu l-au mai apărat pe Ceauşescu, ci pentru că nu au fost în stare să o facă.

Colonelul Raţiu: ”Noi ne aşteptam să înceapă la Iaşi sau Galaţi”

Securiştii au încercat să-şi mascheze incompetenţa ca slujbaşi ai regimului în 1989 sub diferite scuze. Cele mai dese sînt legate de ”agenturile” şi comploturile la un nivel care le-au depăşit sfera de acţiune, cît şi despre faptul că deşi ei ”au ştiut”, ”au informat”, ”au acţionat”, dar undeva, acolo, sus, sus de tot, ceva s-a blocat, ori s-a decis altceva chiar şi mai sus, la nivelul unor înţelegeri secrete, de-a dreptul cosmice. Cel mai bun exemplu, ca studiu de caz inedit, îl reprezintă cel al colonelului Gheorghe Raţiu. Spre deosebire de unii dintre subalternii săi de la Timişoara, precum Filip

Teodorescu ori Radu Tinu, cunoscuţi publicului larg, cel de mai sus a preferat după 1989 anonimatul.

În 1989, colonelul Raţiu avea 57 de ani, din care 37 în Securitate. După absolvirea Şcolii primare la Frasin (Gura Humorului) şi a Gimnaziului Unic Muncitoresc la Mediaş, din 1950 a fost selectat ca activist UTM şi din 1952 a fost recrutat la Securitatea Poporului, cum se numea pe atunci poliţia politică comunistă. În 1959 a fost mutat la Slatina, unde, după o vreme, a fost promovat ca şef al Securităţii din judeţul Olt, funcţie pe care a deţinut-o vreme de 16 ani. De aici, în 1986 a ajuns în Bucureşti, ca şef de direcţie la Direcţia I-a de Informaţii Interne a Departamentului Securităţii Statului. A fost ”pensionat” pe 1 febraurie 1990, după care a lucrat ca ”jurist” la o firmă. În linie ierarhică era subalternul generalului Gianu Bucurescu, locţiitorul lui Iulian Vlad şi ”gestiona” vasta reţea de informatori, nu mai puţin de 136.000 activi la nivelul României în 1989, dintr-un total de 400.000. Era practic cel ce coordona ”ochii şi urechile” Securităţii. Sau, cum spuneam noi, românii de rînd, extinzînd activitatea Direcţiei a I-a (cea mai importantă de fapt) drept o caracteristică a întregii Securităţi, ”Cooperativa Ochiul şi Timpanul”.

Ca majoritatea securiştilor, colonelul Raţiu şi-a păstrat obsesia ”agenturilor” şi a ”ungurilor”, atunci cînd vine vorba de evenimentele din decembrie 1989 (şi nu numai), tocmai pentru a masca incapacitatea de a prevedea că ”mămăliga va exploda” tocmai la Timişoara. Şi, mai mult, că această explozie va fi generată de situaţia în care ei înşişi l-au adus pe un pastor reformat maghiar, Laszlo Tokes. ”Deci cazul Tokeş a fost un caz fabricat; situaţia era mai explozivă la Iaşi sau la Galaţi, oraşe mult mai necăjite şi noi ne aşteptam ca acolo să înceapă”, le spunea colonelul Gheorghe Raţiu senatorilor în 16 februarie 1994, la 9 dimineaţa, la Comisia care ancheta evenimente din decembrie 1989. Ciudat raţionament pentru un ”specialist” în ”culegerea de informaţii”: pentru că nu s-au iscat revoltele acolo unde le-au aşteptat securiştii să înceapă, ele nu sînt revolte, ci o manipulare.

Timişorenii au văzut la televizor cum cade Zidul Berlinului

Securiştii au omis în obtuzitatea lor un fapt esenţial, şi anume accesul la informaţie al bănăţenilor, spre deosebire de restul românilor. Dacă populaţia celor două oraşe industriale menţionate de colonelul Raţiu, ca majoritatea românilor, nu prea ştiau amănunte (în afara celor ce ascultau ”Europa liberă”) despre transformările din proximitatea României, timişorenii erau direct informaţi în legătură cu procesele reformist-revoluţionare din Europa centrală şi despre prăbuşirea ”Cortinei de Fier”. Ei au văzut la televizor cu cade ”Zidul Berlinului”, sub loviturile de tîrnăcop ale oamenilor simpli. Erau oameni ca ei, pe care îi văzuseră de acasă, pe micul ecran, pentru că ”prindeau sîrbii şi ungurii”, spre deosebire de restul românilor, rămaşi în bezna celor două ore de emisie ale televiziunii române. Oameni ca ei, nimic mai mult, şi asta le sporea pe zi ce trece curajul, în egală măsură cu furia că la ultimul Congres se năruise şi speranţa că în România regimul s-ar putea reforma pe sine şi că Ceauşescu, ultimul comunist de tip stalinist, ar putea fi înlăturat de la conducerea partidului. Mai mult decît oricînd, după Congresul al XIV-lea, în ultima sa lună de existenţă, regimul comunist se confunda, pe bună dreptate, cu persoana lui Nicolae Ceauşescu.

În acele împrejurări, la fel de orbi ca şi şeful pe care îl slujeau, ofiţerii Securităţii n-au reuşit să prevadă de fapt nimic. Incapabili, pe măsură ce primele revolte se amplificau, în loc să fie stăvilite de acţiunile represive şi transfomîndu-se într-o adevărată revoluţie anticomunistă, au fost apoi paralizaţi de frică, în zilele urmărtoare fugii lui Ceauşescu. I-au copiat întrucîtva, la nivel instituţional, toate gesturile şi reacţiile – atît din timpul declanşării evenimentelor de la Timişoara, cît şi după aceea.

După trecerea timpului, au încercat să demonstreze că Securitatea apărase ”patria”, cînd de fapt cuvintele ”ţară” ori ”patrie” nu apar în niciunul dintre documentele Securităţii. În acest spirit, colonelul Raţiu a minţit cu seninătate cînd a fost audiat de senatori: ”la Direcţia noastră, cam 80% din activitate consta în contracararea iredentismului maghiar. Eu am fost conducătorul comandamentului de luptă contra iredentismului maghiar din 1986. Făceam rapoarte lunare”, exagera el, fără să-şi imagineze că vreorată arhivele fostei Securităţi se vor deschide şi se va vedea că, de fapt, direcţia pe care o conducea avea drept pricipal scop pe acela de a-i urmări, în primul rînd, pe toţi românii (indiferent de naţionalitate) care îndrăzneau să-şi exprime o cît de vagă opinie critică faţă de regim şi Conducător.

Colonelul Raţiu admitea, e drept, că ”am avut un serviciu de 10 oameni operativi pe intern, care se ocupa de foşti legionari şi ţărănişti. Ne mai ocupam şi de culte şi sectanţi”. Dar n-ar putea explica acum, de ce în arhivele Securităţii se află 1,2 milioane dosare de urmărire informativă, cele mai multe din ”epoca Ceauşescu”, un număr care nu are cum să fie justificat prin ”iredentişti”, ”sectanţi” sau foşti legionari şi ţărănişti.

Colonelul Teodorescu: ”cînd Tokes a venit la Timişoara, a dispărut liniştea noastră”

În 1989, predicile pastorului reformat Laszlo Tokes, îndreptate împotriva regimului, prin parabole frecvente despre Nabucodonosor, în care toţi enoriaşii îl ghiceau pe Nicolae Ceauşescu (dar şi securiştii, prin informatorii lor) erau deja binecunoscute credincioşilor reformaţi din Timişoara. În cele din urmă, s-a ajuns la decizia mutării lui disciplinare la Ineu. Decizia, convenită între Departamentul Cultelor şi episcopul reformat Papp Laszlo a fost luată încă din 24 august 1989. Ea a avut două motive mult mai serioase, cunoscute de Securitate şi raportate ”sus”: mai întîi, un interviu acordar în iunie ziariştilor canadieni Michael Clair şi Rejan Roy, în care pastorul critica deschis politica lui Nicolae Ceauşescu şi apoi, în luna următoare, mesajul şi mai critic trimis de el participanţilor la ”Picnicul solidarităţii”, cînd în vara acelui an s-a deschis graniţa între Ungaria şi Austria.

Punerea în practică a măsurii a întîrziat, prin contestarea ei în instanţă, pînă la mijlocul lunii decembrie. Enoriaşii, profund nemultţumiţi, au început să picheteze în grupuri mici locuinţa pastorului, împotrivindu-se deznodămîntului. Cînd a devenit evident că evacuarea şi mutarea lui Laszlo Tokes devenise inevitabilă, spiritele s-au inflamat în stradă, dar, paradoxal, în birouri securiştii răsuflau uşuraţi că au scăpat de el, nebănuind ce-i aşteaptă. Chiar Filip Teodorescu, securistul care a pus în circulaţie multe dintre fabulaţiile despre rolul ”agenturilor” la Timişoara, afirma că ”după ce Laszlo Tokes a fost mutat la Timişoara, dispăruse liniştea ofiţerilor de securitate”.

Înverşunarea episcopului Papp de a-l muta disciplinar pe pastorul Tokes a avut o raţiune superioară: informaţiile despre predicile acestuia şi interviul său apăruseră în rapoartele de pe masa lui Nicolae Ceauşescu şi, deşi Iulian Vlad, cunoscînd tensiunea care domnea printre enoriaşii pastorului sfătuise la toleranţă, deciza fusese luată: ”degeaba i-am spus lui Ceauşescu să nu-l evacuzeze pe Tokes, el a decis evacuarea”, mărturiseşte Iulian Vlad în cartea-interviu cu caracter memorialistic, apărută postum.

Papp Laszlo era deputat în Marea Adunare Naţională, aşa că nu se punea problema să nu-i facă voia lui Ceauşescu. În 15 decembrie 1989, zarurile erau aruncate. Dar în 16 decembrie, numărul celor cîteva zeci de enoriaşi adunaţi sub ferestrele casei parohiale a lui Tokes crescuse exponenţial. Şi nu mai era vorba doar de maghiari, ci şi de români, mulţi coborîţi din tramvaiele care aveau staţia în apropiere, în Piaţa Maria, pentru a vedea ce se petrece. Solidarizarea cu pastorul contestatar al puterii s-a produs aproape instantaneu şi numărul celor săriţi în apărarea lui a crescut rapid, pînă în cursul serii, la cîteva sute bune. Ca şi curajul mulţimii, în rîndurile căreia cineva a venit cu ideea ca să meargă, încolonaţi, spre ”judeţeana de partid”, spre a cere ca pastorul Tokes să rămînă în Timişoara.

”La casa lui Tokes erau mulţi români şi s-au aprins lumînări”

Audiat la Comisia Gabrielescu, cololenul Raţiu afirma: ”în 15 decembrie, Tokeş a lansat zvonul că va fi evacuat, a chemat enoriaşii să-l susţină”. Nu era numai un zvon, ci tocmai realitatea – aşa cum au dovedit-o faptele. Alertată de ceea ce se petrecea, Securitatea, care deja ”monitoriza” situaţia, luase măsuri suplimentare: ”noi am instalat o cameră de luat vederi vizavi de locuinţa lui. Noaptea, au mai rămas circa. 60, şi ăştia bătrîni. Nu se punea problema evacuării, pentru că sîmbăta şi duminica nu se fac evacuări, ci eventual luni”. La locuinţa pastorului se adunaseră mai mulţi români, decît enoriaşii pastorului: ”seara, la casa lui Laszlo Tokes erau mulţi români ortodocşi, pentru că s-au aprins lumînări, iar reformaţii nu au obiceiul lumînărilor”, observa preotul ordodox Mihai Pop, audiat de comisia Gabrielescu.

Evenimentele s-au precipitat şi au luat pe nepregătite Securitatea. O primă acţiune de împrăştiere a celor adunaţi la casa parohială a pastorului Tokes (în casa căruia venise deja primarul Moţ, pentru a-l determina să-i convingă pe susţinătorii lui să plece), operată de miliţieni şi de securişti în civil, a avut efectul contrar. Cîţiva securişti au fost luaţi la bătaie, iar maşina de filaj cu camera de filmat menţionată de colonelul Raţiu, identificată de mulţime, a demarat în trombă, cu uşile deschise. Mulţimea de manifestanţi iritaţi se grupa şi aştepta noi aderenţi, ca să pornească spre Judeţeana de partid, începînd să scandeze numele pastorului, dar şi să strige din ce în ce mai curajos ”Libertate” şi să cînte ”Deşteaptă-te, române”. Spre disperarea Securităţii, ”filmul” manifestaţiei muncitorilor braşoveni din 15 noiembrie 1987 rula din nou pe străzile României, la Timişoara.

A fost alertat Bucureştiul. Colonelul Raţiu povestea Comsisiei Senatoriale că ”la 3 am plecat la masă, cînd sună telefonul: am venit înapoi la serviciu, mi s-a spus că la Timişoara (şi nu la casa lui Tokeş ci pe strada principală) a apărut un grup de turbulenţi, alţii decît cei din faţa casei lui Tokeş, au blocat circulaţia, opresc trecătorii, au spart vitrine, au scos băuturi, că se îndreaptă spre Piaţa Maria”. Nu erau alţii, cum spunea colonelul Raţiu, erau unii şi aceiaşi oameni, aşa cum o arată depoziţiile unora dintre ei, consemnate de Comisia senatorială în faţa căreia securistul se afla în dimineaţa zilei de 16 fabruarie. O citez doar pe aceea a timişoreanului Ioan Mane: ”în 16 decembrie, la ora 15,30 Tokes a deschis geamul, a venit la geam; a venit şi doamna Tokes. Laszlo Tokes a spus că ne mulţumeşte, dar să plecăm acasă, că-i facem mai mult rău. Dar noi am strigat Libertate, am cîntat Deşteaptă-te, Române şi a venit cineva cu ideea să mergem la judeţeana de partid”. La pastor acasă venise primarul Moţ, iar acesta era presat şi de situaţia soţiei sale, care era însărcinată. Era exact ora la care colonelul Raţiu a fost deranjat de la masă.

”Eram în cercetări la Arad, cu un cioban care a trecut graniţa cu oile”

”Cazul lui Tokeş era lucrat la Timişoara şi preluat de noi. În decembrie, aveam date că ceva se pregăteşte la Timişoara. Era un fenomen de plecare din ţară, dar la sfîrşitul lui 1989 s-a întîmplat invers, trimiterea lor înapoi. Ceauşescu a dispus ca aceşti fugari să fie ţinuţi în dormitoare, la batalioanele de grăniceri. Am trimis oameni să-i cercetăm, circa 20 au recunoscut că au fost recrutaţi de organizaţia România Liberă din Budapesta şi aveau o tabără de antrenament”. Aceasta e identificată de colonelul Raţiu la Birskoe; ”acolo era o fostă cazarmă, unde se pregăteau transfugii”, al căror număr era, spunea el, de circa 6000. Mai mult de o divizie.

”Pentru că eram în cercetări la Arad cu un cioban ce a trecut graniţa cu oile, am fost şi la Timişoara, să văd situaţia acestora. Erau români şi ţigani cei recrutaţi şi mi-au spus că trebuie să se prezinte la Timişoara. La Birskoe se făcea şi pregătirea paramilitară, cu arme, lanţuri, răngi etc”. Cu alte cuvinte, pentru colonelul Raţiu pe primul plan era ciobanul cu oile lui şi în planul doi acest adevărat plan de operaţii privind România! Stranii prioritizări.

Trebuie spus că, la nivel politic, pentru infinit mai puţin de atît (ceea ce însemna pregătirea unei adevărate armate de invazie), Nicolae Ceauşescu protestase energic şi desfiinţase cu un an înainte consulatul maghiar de la Cluj. Pe de altă parte, nu a existat niciun ordin ca să se întărească vigilenţa sau prezenţa militară la graniţa de vest, înainte de decembrie 1989. Şi nici Securitatea nu a întreprins nimic pentru a-i depista pe ”agenţii” deja infiltraţi. Să nu mai spunem că scenariul colonelului Raţiu se suprapune poveştii cu maşinile turiştilor ”sovietici” (în variantă bănăţeană, ele aveau numere ”sîrbeşti” şi ”ungureşti”), care ar fi intrat în număr mare în acele zile în România. Sau că singura localitate cu numele Birskoe este în Başkiria, în Extremul orient din fosta URSS.

Ex-şeful de la Direcţia a I-a mai lansează şi alte informaţii. care se bat cap în cap, din enunţ: ”Tokeş Laslo era agent, iar Papp Laszlo, episcopul reformat, tot un agent al serviciilor secrete maghiare, care a avut sarcina să-l şicaneze pe Tokeş. De două ori, la Direcţia cultelor i-am spus lui Papp Laszlo să-l lase în pace pe Tokeş, dar el nu s-a conformat”. Cu alte cuvinte, misiunea celor doi agenţi maghiari era să se desfiinţeze unul pe altul, în timp ce Securitatea căuta să-i împace! Mai departe, colonelul Raţiu afirmă că ”la Timişoara, la Tokeş în birou, aveam plasat un microfon şi toate convorbirile lui cu agenţii au fost înregistrate, nu ştiu de ce Securitatea nu le prezintă. Nu bătrînii aceia cu lumînările au început revoluţia, ci populaţia din piaţă, scînteia aprinzînd-o cei circa 100 aduşi din Ungaria, care apoi au fost retraşi, au plecat în Occident”.

Cum de Securitatea nu a prezentat niciunul, din o sută, mai ales că a operat numeroase arestări printre manifestanţi? Apoi, e greu de crezut că Nicolae Ceauşescu ar fi tolerat ca un agent maghiar, episcopul Papp, să fie membru al Marii Adunări Naţionale. Sau că s-ar fi putut ca unui personaj cu un asemenea rang în nomenclatura politică şi ecleziastică să-i dea dispoziţii în propriul birou un ofiţer de securitate.

O altă aşa-zisă dovadă invocată de securişti privind legăturile pastorului Laszlo Tokes cu ”agenturile” a fost găsirea în casa parohială a sumei de 20.000 lei şi a unei chitanţe, atunci cînd a fost în cele din urmă ridicat în noaptea de 17 decembrie şi dus la Ineu. Această chitanţă, socotită o probă incontestabilă, a apărut publicată de presă încă din anii ‘90, ca o dovadă a ”spionajului” pastorului, fiind reluată ulterior într-o emisiune TV, dar şi într-o carte despre Revoluţia din decembrie, scrisă de Alex Mihai Stoenescu.

Pe chitanţa semnată de pastor apare scris şi ”Laudă Celui de Sus” în limba maghiară, ceea ce e inadecvat pentru ”decontul” unui spion. Era de fapt vorba de un ajutor din partea Bisericii Reformate din Ungaria pentru pastorul Tokes, a cărui situaţie era cunoscută acolo, cei doi ”emisari ai serviciilor maghiare” fiind de fapt preoţi reformaţi de peste 20 de ani, care au şi depus o mărturie în instanţă în acest sens. Dar securiştii ar face orice, pentru a camufla ceea ce, în plan istoric, a fost un eşec profesional major şi răsunător: au făcut, fără să poată anticipa asta, dintr-un pastor reformat maghiar factorul declanşator al revoluţiei române.

Securitatea n-a găsit jurnalul pastorului, care era sub sub nasul ei

Mărturia colonelului Gheorghe Raţiu, şeful Direcţiei a I-a în faţa Comisei Gabrielescu este contrazisă nu numai de bunul simţ, ci şi de un subaltern ”din teren”, Petru Pele, absolvent al Şcolii de Miliţie din Arad, secţia Criminologie. Din 1972, Pele a preferat să lucreze la Securitatea din Timişoara. Aici, în 1989 conducea Serviciul I A de informaţii interne, avîndu-l ca şef pe colonelul Radu Tinu.

După 1989, colonelul Pele a condus secţia SRI Timiş, dar în 1994 a intrat în dizgraţia lui Virgil Măgureanu şi a fost trecut în rezervă.
Petru Pele a a fost audiat de Comisia Gabrielescu şi a declarat că a fost cel care s-a ocupat de urmărirea informativă directă a lui Lazlo Tokes: ”sînt adunate 14 tomuri de dosare cu Tokeş”. Nu şi-a ascuns ostilitatea faţă de pastor, despre care le spunea senatorilor inclusiv că ar fi bolnav psihic. Aceasta era interpretarea largă pe care securiştii o dădeau oricărei persoane care se opunea regimului: numai un om cu mintea zdruncimată putea fi în stare de aşa ceva. Tocmai pentru că nu-l avea la suflet pe pastor, spusele colonelului Pele în faţa Comisiei Gabrielescu pot fi socotite cu atît mai plauzibile, atunci cînd el afirmă în mod clar că ”nu există dovezi că s-ar fi implicat străini în evenimentele din Timişoara. Există doar vorbe şi teorii, dar care nu se pot verifica”.
Cînd Laszlo Tokes a fost evacuat forţat în noaptea care a urmat, odată cu extinderea protestelor în oraş, colonelul Pele menţiona că în casa parohială ”s-au găsit o chitanţă de 20.000 lei (semnată) de doi agenţi şi un memoriu urît la adresa României”, ambele în limba maghiară. El socotea că ”i s-a dat bani pentru interviu, probabil”. Se referea la interviul realizat de jurnaliştii canadieni Clair şi Roy în iunie 1989 şi care fusese preluat de televiziunea maghiară. Securitatea socotea că pastorul Tokes a acordat interviul direct unor reporteri maghiari, numai pentru că acesta fusese difuzat în emsiunea ”Panorama”.

O dovadă în plus a lipsei de profesionalism a securiştilor a fost legată de jurnalele lui Laszlo Tokes, despre care Securitatea avea cunoştinţă şi în căutarea cărora au răscolit întreaga casă parohială. În acea seară, pastorul îi încredinţase tînărului student Gazda Arpad o pungă de plastic de un leu, cu nişte caiete în ea, rugîndu-l să o aibă în grijă. Gazda mi-a povestit cum a fost apoi arestat şi dus la Securitate, fiind anchetat îndelung chiar de colonelul Pele, în sediul Securităţii. A fost întrebat insistent unde este jurnalul pastorului. Nu ştia nimic şi era sincer. Cîmd, după cîteva zile a fost eliberat din arestul de pe strada Popa Şapcă, lui Gazda Arpad i s-au înapoit bunurile personale, luate la arestare. Între ele, şi punga de un leu în care a găsit, deschizînd-o pentru prima dată, caietele pastorului, pe care zadarnic le căutase Securitatea.

”Ceauşescu n-a băgat oamenii în puşcărie, ci a băgat puşcăria în casa oamenilor”

Teoriile conspiraţiei în legătură cu scînteia care a aprins revoluţia română din decembrie 1989 au fost multe şi de facturi diverse. Numai un inventar al lor ar lua consistenţa unei cărţi. Dar realitatea descrisă chiar de către cei care au cunoscut-o nemijlocit, ori au trăit-o este mult mai prozaică. Iar atunci cînd varianta unui fost securist coincide cu aceea a protagoniştilor din stradă, nu mai există îndoieli cu privire la adevăr.

Iată ce relata colonelul Petru Pele în faţa Comisiei Gabrielescu, despre derularea evenimentelor: ”Cînd urma să aibă loc evacuarea lui Tokeş în baza sentinţei de evacuare, Tokeş a cerut enoriaşilor să-l ajute. Cînd lumea s-a adunat acolo şi au stat o zi jumate, am zis că-i mare bai. Noi n-am făcut nimic. L-am informat pe Vlad. Tokeş îndemna oamenii să se împrăştie, le vorbea din geam, probabil s-a speriat că s-a adunat atîta lume. Apoi, în noaptea de 17 a fost evacuat forţat. S-au luat măsuri să meargă acolo forţe, trupe de jandarmi (de Securitate, de fapt – n.n.) şi Miliţie.
Atunci populaţia a început cu urlete la adresa lor şi cu Jos Ceauşescu, a început bătaia. Ofiţerii de securitate erau fără arme. Trupele de securitate erau cu scuturi şi cască. S-au împrăştiat manifestanţii, m-am dus la birou, dar din nou s-au adunat şi, la un moment dat, au început să spargă vitrinele. Cînd au început împuşcăturile eram în birou, de la generalul Macri am aflat că s-a dat ordin să se tragă - şi s-a tras. După ce au murit atîţia oameni, atunci au ieşit întreprinderile. Treaba s-a făcut groasă, de atunci încolo se poate vorbi de revoluţie”.

Vălurile de minciuni şi scenariile sînt în egală măsură contrazise de mărturiile participanţilor la manifestaţia din 16 decembrie, cea care a aprins scînteia revoluţiei. Marian Dumitru, un timişorean de profesie mecanic auto, protagonist al evenimentelor, prezenta în faţa comisiei propria experienţă, într-o depoziţie care conţine aceleaşi fapte cu cele prezentate de colonelul Petru Pele, dar privite din cealaltă parte a baricadei: ”m-am alăturat unor tineri care scandau lozinci anticomuniste, lumea se alătura nouă, ne-am îndreptat spre locuinţa lui Laszlo Tokes, asta era seara, la 19,30. Pe la 20 am ajuns în Piaţa Maria, preotul a venit la geam, a spus că nu-i nici o problemă, n-a fost ridicat de Securitate”. Erau sute de persoane, ”circulaţia s-a oprit. Pe la ora 21, au apărut forţele de ordine, miliţieni cu autobuzele. Toţi acei miliţieni sînt şi acuma! În faţa statuii, în Piaţa Maria, un miliţian a lovit o femeie, i-a tras un pumn în cap. Cînd a vrut să o lovească şi cu bastonul, noi am intervenit. Miliţienii ne-au atacat. Atunci, noi am început să azvîrlim în ei cu sticle, de la alimentară. Aşa a izbucnit revoluţia!”

Cît despre cauzele revoluţiei, ele nu trebuiesc căutate nici la Malta, nici în cancelariile Moscovei, ale Washingtonului, Parisului sau Budapestei, sau oriunde altundeva. Lumea era în fierbere şi toate ţările aveau propriile probleme, fiind confruntate cu o realitate pe care nu au anticipat-o: sfîrşitul brusc al Războiului Rece. Nimeni nu mai avea timp, resurse sau interes să ia în seamă mica noastră Republică Socialistă. În afara românilor înşişi, fireşte.

”Libertate” a fost primul slogan al revoluţiei. Eu nu am găsit o definiţie bună şi concisă a cauzelor prăbuşirii comunismului în România, care a fost de fapt o adevărată evadare spre această libertate. A rostit-o însă fostul securist Petru Pele, cel care-l urmărise ani de zile pe pastorul Tokes, în ziua de 29 martie a anului 1994, cînd a fost audiat de în cîţiva senatori, puţin după 9 dimineaţa: ”Ceauşescu n-a băgat oamenii în puşcărie, ci a băgat puşcăria în casa oamenilor”.