REPORTAJ: Păpuşile pun arta în cartea de onoare a festivalului internaţional ImPuls

În teorie îi place oricui să încerce la orice vârstă să vadă ce mai trezeşte în el un spectacol cu păpuşi mânuite de artişti. Organizatorii anunţau că festivalul ImPuls aduce publicului spectator, la cea de-a 14-a ediţie, peste 70 de evenimente din China, Chile, Rusia, Spania, Marea Britanie, Italia, Letonia, Japonia, Africa de Sud, SUA, Danemarca, Suedia şi România, extrem de diferite stilistic, în care se combină ingenios, tehnici contemporane şi inovatoare în materie de teatru vizual şi de animaţie.

Pare simplu, dar din momentul în care eşti pus în faţa alegerii între montări semnate de artişti din nu mai puţin de 13 ţări ca şi între spectacole de animaţie, ateliere şi workshop-uri interactive, lansări de carte precum şi o Tabără Urbană Ţăndărică la Muzeul Naţional de Artă Contemporană, alegerea în sine seamănă cu un moment de festival.

“Până acum, în festival, am avut spectacole care au confirmat nivelul unor teatre şi proiecte independente, precum şi producţii «de generaţie nouă», pentru o nouă generaţie de spectatori. În prezent, ne aflăm într-un punct de cotitură pentru teatrul vizual autohton şi, fie că punem în scenă spectacole pentru copii, fie că ne adresăm unui public mai larg şi mai eterogen, ceea ce contează este autenticitatea şi curajul cu care venim în faţa spectatorilor. Ediţia de anul acesta va aduce şi mai multe producţii inovatoare pe scenă şi, implicit, noi iubitori ai teatrului vizual şi de animaţie, în sălile de spectacole”, spunea Călin Mocanu, acum câţiva ani, când tema festivalului era “Teatrul pentru copii şi tineret faţă în faţă cu publicul său”. Am răsuflat uşurat imediat ce am înţeles că în 2018, selecţia de spectacole nu se limitează la publicul tânăr, pentru că mă vedeam în mijlocul unor săli a cărei medie de vârstă am depăşit-o de vreun deceniu.

Animaţie cu dedicaţie la persoana I

Asta m-a făcut să tot ezit între spectacolele prezentate în prima săptămână a evenimentului până am văzut că teatrul gazdă juca vineri ¨Regele Moare¨. Adaptarea pentru teatru de păpuşi a piesei despre care Eugen Ionesco -spunea ¨Am scris această piesă ca să învăţ să mor¨.

De câte ori văd că e vorba despre o montare după Eugen Ionesco mi se strânge inima de frică. Am văzut destule montări în care, odată ce le vedeam pe scenă, rămâneam pe lângă poveştile unuia dintre scriitorii mei preferaţi. Dar adaptarea textului suna ca o promisiune pentru depresivul pe care îl ţinem fiecare într-o cameră sau alta din interior: „sensul pe care vreau să-l dau piesei este dezintegrarea existenţei. Într-un spaţiu simplu, dominat de un tron, personajele văd şi descriu sfârşitul lumii şi se pregătesc să-l anunţe pe rege de moartea sa. Până la sfârşitul piesei toate personajele, în afară de rege, rămân cu corpurile dezmembrate. Dezintegrarea lumii are loc la vedere şi are loc treptat, aproape inobservabil.”, spunea Eliza Păuna, regizoarea spectacolului.

De când am văzut cum se ocupă locurile plasate pe scenă pentru reprezentaţia de vineri şi auzeam cum unii din artiştii străini invitaţi privind la cufărul pe care şi în care urma să se desfăşoare drama cu păpuşi vorbeau despre înălţime şi colaborări cu echipe de baschet, mi-am mai revenit. Era a cincea seară a festivalului şi nu văzusem decât câteva imagini din primele seri încărcate de prieteni dintre-ai mei pe reţelele de socializare. Nu mai rămâne nicio îndoială că Ionesco se potriveşte cel mai bine cu acest tip de adaptare atunci când păpuşile încep să vorbească despre miniştri care ar ar putea fi numiţi după ce învaţă primele 3-4 litere din alfabet, jocul mutat de pe tabla de şah cu un mic chepeng a capacului de cufăr în lada cu ferestre şi grămăjoară de praf. Iar finalul montării de numai 60 de minute e o bază bună pentru oricine îşi doreşte să redescopere câte lucruri poate să însemne teatrul atunci când este ceva mai mult decât ¨pentru că aşa se face” şi ajunge să intre în zonele ”cât de departe putem să mergem încât să recuperăm tot ce se poate simţi pe scenă”.

Păpuşi pe viaţă

Spectacole ca ¨Jocul timpului¨, al Companiei de Teatru Zuazola, din Chile, concepută şi executată de David Zuazola cu şapte poveşti de câte şapte minute, arătau că agresarea copiilor poate afea rezolvări neaşteptate şi că în spatele fiecărei poveşti captivante poate să fie un dispozitiv de supravieţuire pentru situaţii traumatice. Iar fascinaţia este şi mai surprinzătoare atunci când vezi ¨Povestea unei păpuşi¨, cu o sală arhiplină în faţa căreia rusul Vladimir Zakharov, îi face pe cei mari să se ridice pe vârfuri din spatele sălii şi să scoată telefoanele să filmeze pe măsură ce păpuşa pe care a inventat-o prinde viaţă la încheietura mâinii artistului, de la doi pantofiori mânuiţi din vârful degetelor până la personajul complex care clipeşte şi mişcă fiecare deget pe baza unor mecanisme puse la punct de artistul a cărui pregătire este în robotică. Iar mâna artistului nu doar conduce păpuşa ci face parte din corpul acesteia. ¨Eu nu sunt actor, nu am studii de actorie", explica Zakharov, "dar păpuşa pe care am inventat-o, este”. Şi lăsa impresia că se miră de reacţia păpuşii care îl privea şi clipea spre el.

Sentimentul cu care i-am lăsat la finalul serii pe adulţii strânşi după spectacol la masa pe care Vladimir Zakharov îşi prezenta păpuşa fascinantă, a fost regăsit identic, a doua zi, dimineaţă, când Tabăra Urbană Ţăndărică, un Atelier de jocuri teatrale şi construcţie de marionete programat la Muzeul Naţional de Artă Contemporană m-a făcut să îi văd din nou pe părinţii aliniaţi într-un capăt al sălii din spatele Casei Poporului, pe latura dinspre Catedrala Mântuirii, aşteptând curioşi să vadă cum se descurcă copiii care învăţau să construiască păpuşi dintr-o bilă de polistiren. ¨Atelierele de jocuri teatrale şi construcţie de marionete îi introduc pe copii în culisele teatrului oferindu-le ocazia să vadă care sunt paşii pe care trebuie să îi urmeze pentru a realiza un spectacol de animaţie. Vor vedea cum se strunjeşte lemnul, cum se sculptează păpuşile, cum se confecţionează costumele şi decorurile dar şi cum se mânuiesc marionetele¨, anunţau organizatorii. Singura nemulţumire cu care ieşeau copii era aceea că ar fi vrut să facă şi mai multe păpuşi decât făceau.

Adaptare la Centenare

Suntem obişnuiţi cu centenarul unirii româneşti. Teatrul de Păpuşi Leton, din Riga, vine dintr-o ţară care s-a declarat republică democratică în noiembrie 1918. Practic şi pentru ei se pune problema centenarului cu aceeaşi forţă ca şi în România. Duminică, trupa juca montarea ¨Calul de aur¨, o adaptare după o epopee legată de formularea identităţii naţionale letone la debutul secolului XX, semnată de Rainis. ¨Nu am nicio îndoială că operele lui Rainis, trebuie adaptate teatrului contemporan pentru că forma lor de drame simbolic-romantice nu doar că nu se potriveşte duratei obişnuite pentru reprezentaţiile scenice, dar chiar şi jocul actorilor a cunoscut dezvoltări pe care solicitările din piesa originală păreau să nu le bănuiască¨. Montarea semnată de olandezul olandezul Duda Paiva, şcolit în Brazilia, India şi Japonia surprinde prin intermediul dansului şi al unor păpuşi care împart în jumătate corpul cu mânuitorii o dinamică narativă care trece succesiv de la cruzime la reverie.

Ultimele trei zile de festival programează spectacole susţinute de Gigi Căciuleanu, Teatrul Ariel Târgu Mureş (luni), Teatrul pentru Copii şi Tineret Luceafărul Iaşi (marţi) şi Teatrul de Păpuşi Gulliver Galaţi, Teatrul pentru Copii şi Tineret Merlin Timişoara (miercuri) ca şi de teatrul gazdă. Programul complet fiind disponibil pe site-ul teatrultandarica.ro.

Călin Mocanu, directorul Teatrului Ţăndărică arăta că ”în mod cert un festival este o oportunitate a comunicării, o platformă de colaborare şi dialog. Asta am şi convenit cu colegii mei la întâlnirile pe care le-am avut. Comunicarea între noi, teatrele şi instituţiile din artele animaţiei şi vizuale, parteneriate care să aducă împreună energii artistice, culturale şi schimburi de experienţă la modul concret: regizori şi scenografi care să lucreze împreună, două sau mai multe teatre care colaborează pentru un singur proiect. Arta contemporană are nevoie de comunicare şi expunere internaţională, dialog, schimburi de experienţă, posibilitatea de a fi selectaţi în festivaluri.”

ImPuls este un festival concurs profesional, dedicat publicului din toate categoriile de vârstă, unde sunt consolidate şi promovate tendinţele contemporane ale teatrului vizual şi de animaţie din ţară şi din străinătate. În cadrul festivalului participă personalităţi marcante, de talie mondială, care conferenţiază despre cele mai noi tehnici şi cercetări în animaţie şi îşi prezintă spre exemplificare propriile proiecte. Festivalul este o platformă ce generează schimburi culturale, comunicare între artişti şi instituţii de specialitate, parteneriate şi oportunitatea unor coproducţii naţionale, internaţionale şi intercontinentale.

Festivalul Internaţional al Teatrului Contemporan de Animaţie ImPuls este organizat de Primăria Municipiului Bucureşti, prin Teatrul de Animaţie Ţăndărică, în parteneriat cu UNIMA România şi ASSITEJ România, şi continuă până miercuri, la sediul teatrului din Piaţa Lahovari din capitală.