Românca Isabella Onou, singura gheişă de altă naţionalitate din Japonia

Isabella Onou din Bucureşti a vorbit cu reporterul de la The Japan Times, după ce şi-a făcut debutul pe scenă la Festivalul Genji Ayame de la Izu-Nagaoka, pe 30 iunie.

Ea spune că a avut la început un compex şi îndoiala că oamenii o vor accepta vreodată ca gheişă. "M-am înşelat amarnic. Sunt aşa de drăguţi, chiar şi atunci când fac greşeli. Şi chiar fac greşeli", a spus Onou.

Vorbeşte impecabil în japoneză şi este foarte solicitată printre gheişe, de când a fost acceptată în "lumea florilor şi sălciilor" din Japonia, în urmă cu trei luni. Un grup de 30 de oameni au călătorit timp de trei ore, din Hamamatsu, special ca să ajungă la ea.

"Am fost şocată când am auzit că mă vor pe mine. Dar în acelaşi timp m-am gândit: Asta face ca toată lupta şi durerea să merite", a spus Onou.

"Lupta" la care se referea a început în urmă cu 15 luni, când a început perioada de ucenicie obligatorie de un an, după ce a fost invitată de o altă gheişă, Kumi Miyamoto. Aceasta din urmă şi sora ei sunt moştenitoarele uneia dintre casele de gheişe (okiya) de la Izu-Nagaoka, condusă de mama lor.

Onou a refuzat la început din timiditate, fiind nesigură că va fi primită într-o lume din care au făcut parte puţine străine, pe parcursul unei istorii de 400 de ani, şi în plus o lume cu standarde înalte şi dominată de protocol. Dar, cu încurajarea lui Miyamoto, care s-a oferit să-i fie "soră mai mare" (onee-san), românca a pornit pe un traseu pe care puţine japoneze sunt pregătite în prezent să îl urmeze. Miyamoto a început să o înveţe pe Onou elementele de bază pentru a fi acceptată ca gheişă, trebuind să o schimbe, de la modul de a vorbi şi de a merge, până la felul de a gândi.

"Europenii sunt pasionali şi îşi exteriorizează emoţiile, dar mi s-a spus că eu trebuie să le controlez, să menţin aceeaşi stare de calm indiferent cum mă simt pe dinăuntru. Aceasta a fost o adevărată luptă pentru mine", povesteşte Onou.

A trebuit de asemenea să înveţe dansuri populare şi să cânte la instrumente tradiţionale, ceea ce exersează aproape zilnic.

În aprilie, Onou a trecut testul oficial pentru a-i fi confirmat statutul de gheişă. Atunci i s-a dat şi numele de profesionistă - Fukutaro -, după denumirea unor dulciuri care se vând la un altar în apropiere de Mishima.

"În lumea gheişelor este considerat un nume norocos. Iar eu mă simt extrem de norocoasă. Este ca un vis împlinit", spune ea.

Visul lui Onou legat de Japonia a început în adolescenţă, cu lectura unor cărţi ca "Shogun", de James Clavell, iar în 1999, ea a avut ocazia să viziteze această ţară de care s-a îndrăgostit imediat. Patru ani mai târziu, Onou s-a întors în Japonia să lucreze în restaurantul de sushi al unei prietene, unde mai întâi a fost chelneriţă, iar apoi a fost promovată la bucătărie. Acolo a întâlnit-o pe Miyamoto, care, vizitând restaurantul, a văzut la Onou anumite virtuţi care au recomandat-o pe româncă pentru includerea în casa de gheişe a familiei.

"Fukutaro are un rafinament pe care multe japoneze par să îl fi uitat", spune Miyamoto, precizând că a auzit că Onou este singura străină acreditată oficial de o asociaţie a gheişelor din Japonia. "Mulţi oameni au apreciat că Fukutaro este mai japoneză decât multe japoneze. Este hotărâtă, exersează din greu şi este foarte stoică", a mai spus mentorul ei.

Onou a învăţat să fie stoică şi să treacă peste problemele avute la picioare, pe care la muncă trebuie să le ţină îndoite sub ea, timp de multe ore în care îşi serveşte şi distrează clienţii. Aceste probleme au fost îndeajuns de serioase să-i facă pe doctorul şi pe membrii familiei ei să încerce să o convingă să renunţe.

Mama ei, care a vizitat-o recent, aproape a convins-o să se retragă din branşă spunându-i că îşi va distruge picioarele iremediabil. "Apoi m-a urmărit în spectacol şi nu a mai deschis niciodată discuţia. Cred că a înţeles în cele din urmă de ce am ales să îndur suferinţa şi să îmi trăiesc visul", spune Onou.

Cât despre reacţiile prietenilor şi celor patru fraţi ai ei din România, Onou spune că aceştia sunt în continuare pe jumătate amuzaţi şi pe jumătate şocaţi. "Ceea ce este destul de normal. Sunt o gheişă - şi eu sunt încă oarecum şocată în legătură cu asta", mai spune ea.

Potrivit unei asociaţii locale, numărul gheişelor de la Izu-Nagaoka, a scăzut de la 400, la 40, în ultimele patru decenii.