Analizând o hartă tridimensională a Canalului Mânecii, cercetătorii de la Colegiul Imperial din Londra, coordonaţi de Sanjeev Gupta şi Jenny Collier, au constatat prezenţa unei văi uriaşe cu o lăţime de zeci de kilometri şi cu o adâncime de cincizeci de metri pe fundul canalului.
Cu ajutorul sonarelor, echipa a scos la iveală probe care susţin ideea unei eroziuni de mare amploare provocată de ceea ce ar părea un torent de apă enorm.
În vechime, în nordul bazinului ocupat în prezent de Canalul Mânecii, în actuala parte meridională a Mării Nordului, se găsea un lac ce alimenta fluviile Rin şi Tamisa, care era reţinut de o barieră naturală cunoscută sub numele de Weal-Artois.
Ruperea barajului, în urmă cu 450.000 – 200.000 de ani, a provocat revărsarea unor mari cantităţi de apă – aproximativ un milion de metri cubi pe secundă -, fenomen care a durat câteva luni.
Apele au inundat regiunea, ocupată în prezent de Canalul Mânecii, şi au modificat reţeaua fluvială a zonei.
Migraţia popoarelor în Europa a fost, se pare, afectată de acest fenomen, care a creat o barieră de netrecut pentru populaţiile care veneau de pe continent. Prima populaţie umană din Anglia s-a redus progresiv din cauza faptului că oamenii de pe continent nu mai puteau veni în această zonă. Prin urmare, timp de 100.000 de ani, insula nu a mai fost locuită de oameni.
"Acest eveniment preistoric a permis explicarea motivelor pentru care Regatul Unit a devenit o insulă şi pentru care migraţia umană în Anglia a fost întreruptă vreme de 120.000 de ani", a conchis Sanjeev Gupta.