Woodstock - după 40 de ani în poiana lui Yasgur - GALERIE FOTO

GALERIE FOTO

În dimineaţa zilei de Sf. Maria, drumul cu maşina prin regiunea împădurită la nord-vest de New York seamănă cu un pelerinaj la o mănăstire vâlceană. Ieşind din autostrada 17, şoseaua devine tot mai îngustă, iar după câteva intersecţii şi cotituri, ajunge doar o fâşie de doar câţiva metri lăţime.

Destinaţia este Bethel Woods, o aşezare rurală situată la aproximativ 200 de kilometri de New York City, transformată, cu 40 de ani în urmă, dintr-un cătun nemarcat nici pe hartă în locul uneia din cele mai importante manifestări culturale ale secolului trecut şi simbolul unei generaţii: Festivalul Woodstock.

Denumirea de Woodstock dată legendarului concert este improprie: localitatea Woodstock se află la mai bine de o oră de mers cu maşina de locul unde a avut loc de fapt concertul şi, la acea vreme, era o colonie de artişti, care îşi păstrează însă şi în prezent specificul boem.

Cei doi organizatori, Michael Lang şi Art Kornfeld, s-au lovit însă de refuzul comunităţii locale din Woodstock după ce promovaseră deja evenimentul pregătit pentru 15 - 18 august.

În ultimul moment, au fost nevoiţi să găsească o locaţie alternativă şi au tocmit un izlaz aflat tocmai în Bethel Woods, o regiune deluroasă cu minimum de infrastructură, unde păşteau oi şi vaci.

Terenul aparţinea fermierului evreu Max Yasgur, care a primit asigurări de la organizatori că la eveniment nu vor veni mai mult de 50.000 de spectatori.

Interesul generat de numele grele ale muzici rock aflate pe afişul manifestării, dar şi fervoarea organizatorilor în promovarea acesteia au determinat o afluenţă de spectatori fără precedent - până în dimineaţa zilei de sâmbătă, 16 august, când toate căile de acces au fost închise, la Bethel Woods ajunseseră aproximativ 300.000 - 400.000 de tineri.

Ce s-a întâmplat în cele trei zile de muzică şi pace a devenit istorie şi nu numai că nu s-a transformat într-un dezastru umanitar, cum existau temeri, ci a produs uimire prin calitatea prestaţiilor artistice şi spiritul spontan de solidaritate şi comuniune între spectatori, în special după apariţia filmului documentar despre eveniment, răsplătit cu Premiul Oscar în 1970.

Astăzi, acolo unde s-a scris istoria, la Bethel Woods, pe locul scenei originale este amplasată o placă comemorativă, iar pelerinii care ajung acolo cu zecile de mii în fiecare an nu pot să admire altceva decât imensitatea colinei ocupate de mulţime în 1969.

Dincolo de deal însă, cu câţiva ani în urmă au fost deschise un muzeu comemorativ şi un centru cultural, construit sub forma unui teatru de vară cu structură de amfiteatru, cu o pajişte semicirculară în pantă în prelungirea tribunei acoperite.

În această arenă s-a desfăşurat evenimentul principal al manifestărilor aniversare Woodstock din 2009 - concertul Heroes of Woodstock, care a readus pe scenă nume celebre dintre participanţii la concertul original din 1969: Canned Heat, Ten Years After, Big Brother and the Holding Company, Levon Helm Band, Mountain, Tom Constanten şi Country Joe McDonald - cea mai mare reuniune la un eveniment aniversar Woodstock.

Ritchie Havens a susţinut un concert propriu în ziua precedentă, iar Arlo Guthrie are programat tot un concert propriu, în weekend-ul următor.

Concertul, programat pentru ziua de 15 august, la 40 de ani după original, a început la ora 17.00 şi s-a încheiat târziu după miezul nopţii.

Biletele pentru cele 17.000 de locuri s-au epuizat încă din cursul săptămânii, vremea plăcută şi aura evenimentului aniversar atrăgând o mare de oameni care au ocupat pajiştea naturală din faţa arenei, la fel cum spectatorii au ocupat islazul lui Yasgur cu 40 de ani în urmă.

Majoritatea trecuţi de prima tinereţe, la 40-50 de ani, unii cu plete albe şi în ţinute hippy ca odinioară, dar majoritatea probabil cu joburi respectabile şi copii, toţi însă cu aceaşi pasiune faţă de muzică şi faţă de artiştii care le-au marcat tinereţea, bucurându-se, dansând şi cântând la unison cu artiştii de pe scenă.

Mulţi dintre ei erau copii în 1969 sau chiar s-au născut după concertul original, dar fiecare cunoaşte pe cineva care a fost prezent, în urmă cu 40 de ani aici şi se simte contemporan cu acele vremuri.

Cei care n-au fost prezenţi însă au rămas cu regretul: "Dacă ştiam că avea să fie atât de mare...".

Cei care au fost prezenţi retrăiesc cu fiecare aniversare sentimentul original al libertăţii şi autenticităţii. "Când am ajuns aici în 1969, m-am înfricoşat. Era o mulţime atât de imensă, cum nu mai văzusem niciodată, era ca armata filistinilor pregătită de atac”, povesteşte George Frankel, care a asistat, împreună cu soţia sa, Gertie, la concertul de sâmbătă chiar pe culmea pajiştei din faţa arenei, la fel ca în urmă cu 40 de ani.

“Înapoi nu puteam pleca, nu aveai unde să stai jos, era ud peste tot, nu aveam mâncare, nu aveam apă. Dar, încetul cu încetul, ne-am acomodat şi cred că asta a fost sentimentul tuturor: trebuie să umblăm încet şi să fim de treabă unul cu altul, deoarece aici ajunsesem pentru că simţeam cu toţi la fel şi acum eram doar noi aici", spune el.

Ce anume i-a îndemnat, ce i-a unit pe tineri în urmă cu 40 de ani? "Muzica, asta este; asta îţi dă un sentiment liberator şi purifică sufletul", spun cei doi - soţ şi soţie, acum în vârstă de peste 60 de ani.

După 40 de ani, concertul aniversar începe simbolic cu imnul SUA, "Star Spangler Banner", interpretat la chitară de un puşti de 15 ani, în acelaşi stil în care Jimmy Hendrix a făcut-o la Woodstock, cu riffuri şi inflexiuni electrice nemaiauzite până atunci. Moment salutat cu ovaţii de audienţa ridicată în picioare.

După care Country Joe McDonald preia scena, pe post de MC. “Gimme and F….” “FFFFF…” răspunde publicul. “Ahhh, I needed that. “, răspunde el, în ropotele de aplauze ale publicului şi buna dispoziţie instantanee. După introducerea de rigoare începe spectacolul propriu-zis şi trupele încep să se succeadă, fiecare interpretând hiturile care i-au făcut celebri în urmă cu 40 de ani.

Unele doar cu unul sau doi membri din componenţa originală, altele cu înlocuitori.

O cântăreaţă din Bronx, Sophia Ramos, cântă împreună cu Big Brother hiturile lui Janis Joplin, iar Jefferson Stairship se consideră un grup de muzicieni care perpetuează repertoriul Jefferson Airplane.

Nu au lipsit nici evocările şi invocarea memoriei celor care au făcut Woodstock-ul, unii dintre ei dispăruţi din viaţă - printre ei, patriarhul locului, Max Yasgur. Fiul lui Sam Yasgur şi-a făcut apariţia pe scenă şi a recitit cuvintele candide pe care tatăl său le-a adresat mulţimii adunate în urmă cu 40 de ani pe terenul său.

Un sing-along al melodiei “With a Little Help from my Friends” la jumătatea concertului este dedicat lui Joe Cocker, a cărui interpretare unică a fost unul din momentele memorabile la Woodstock ’69.

Spectacolul este marcat şi de momente inedite. Leslie West, în vârstă de 63 de ani, liderul trupei Mountain şi unul dintre “originali”, îşi anunţă oficial căsătoria pe scenă după o prestaţie electrizantă - “Şi acum doamnelor şi domnilor vreau să vă anunţ că am decis să mă căsătoresc aici, în această seară”. Mireasa îmbrăcată în rochie albă apare pe scenă, iar un judecător oficiază ceremonia, în aplauzele spectatorilor.

Nu au existat sponsori pentru evenimentul aniversar şi nici o promovare agresivă, organizatorii – Centrul Bethel Woods for Arts – străduindu-se şi în prezent să menţină caracterul artistic al evenimentelor legate de Woodstock şi dorind să nu dea un aspect comercial manifestării aniversare.

Însă, ca în orice fel de manifestare artistică de asemenea amploare, apare şi aspectul comercial. O bere costă 7 dolari în incinta arenei, iar o sticlă de apă sau de băutură răcoritoare, 4 dolari. Scaunele pliante puse la dispoziţia specutatorilor cu bilete pe pajişte – majoritatea, 5 dolari.

Organizatorii şi-au luat măsuri evidente pentru protejarea drepturilor de publicare, nepermiţând accesul spectatorilor cu niciun fel de cameră video sau chiar foto. Uneori soluţia cea mai simplă este însă cea mai bună, cum ar fi camera înfăşurată într-o cămaşă în fundul unei sacoşe de plajă…

Chiar şi presa acreditată a avut doar câteva momente în care a putut să filmeze din concertul live, fiind tot timpul sub escortă. Dacă a existat o lecţie de învăţat de la Woodstock ‘69 a fost importanţa protejării drepturilor de publicare.

Deşi la momentul desfăşurării concertul a fost un eşec financiar pentru organizatori, ulterior, veniturile din publicarea şi distribuirea filmului documentar şi a reeditărilor de albume la fiecare aniversare rotundă au acoperit cu mult paguba iniţială.

Ultima versiune director’s cut a filmului documentar a fost scoasă pe piaţă în august, în preajma aniversării.

Ironia pare să fie că Woodstock a devenit el însuşi un eveniment comercializat şi a atras cu el comercializarea unui stil de viaţă care se dorise a fi anti-establishment şi fusese ignorat de societate până atunci.

După Woodstock, odată cu începutul anilor ‘70, stilul hippy şi părul lung au devenit trend de modă, iar muzica rock elaborată a început să invadeze posturile de radio comerciale, depreciindu-se inevitabil ca orice produs de masă din punct de vedere al calităţii artistice şi dând astfel naştere ca reacţie altor stiluri muzicale şi culturale: punk, disco.

Astfel, la jumătatea anilor ’70, muzica momentului ajunge deja să nu se mai regăsească în trilurile de pe pajiştea verde de la ţară, ci în discotecile şi cluburile rock de noapte din Manhattan.

“Asta este. Fiecare epocă cu muzica ei. Noi trăim cu nostalgia vremurilor de demult, dar fiecare se gândeşte deja la ce are de făcut mâine, iar luni mergem la servici” spune Barry, un vecin de scaun pliant.

După aproape opt ore, concertul aniversar Woodstock se încheie în noaptea de sâmbătă spre duminică cu trupa cu Levon Helm Band, care schimbă timbrul sonor cu balade country şi inflexiuni de jazz în sunete de saxofon şi coarde armonioase, până când oboseala începe deja să se facă simţită şi spectatorii încep să plece, pentru a evita traficul aglomerat de la final.

În pauzele dintre numerele muzicale se aude sâsâitul lăcustelor din câmpul înverzit de peste colina arenei.

La mulţi ani, Woodstock, la revedere la cea de-a 40-a aniversare. “Cred că Max Yasgur a fost cu noi aici în noaptea asta”, spune un spectator uşor ameţit, în drumul spre ieşire.

Corespondenţă din New York de la Ilie Fugaru.