Campionul infirm şi statul şchiop

O vorbă prin care sportivii se automotivează spune că "adversarul are şi el tot două mâini şi două picioare, de ce să nu-l poţi învinge?". La Iulian nu se aplică pentru că şi-a pierdut un picior "prin 2006 sau 2007", nici nu mai ţine minte exact. Dar vrea să-şi învingă colegii de la lotul naţional de kaiac la naţionalele de luna viitoare. După două ore de discuţii rămâi cu impresia că Iulian Şerban, campion european şi mondial la kaiac în cursa persoanelor cu dizabilităţi, se încăpăţânează să demonstreze un fapt firesc, că e un om normal, care vrea doar să fie tratat ca oricare altul.

"Cum m-am apucat de kaiac? În familie, mama a făcut sportul ăsta şi fratele meu, care e mai mic cu un an decât mine. Mama are o medalie pe care eu nu o am, o medalie la seniori. Eu deocamdată nu am la seniori, sunt campion la juniori, la tineret, la mondiale şi europene la persoane cu handicap, dar nu sunt la seniori deocamdată", îşi aminteşte Iulian. "Bine, dar tu eşti campion european şi mondial", vine firesc nedumerirea legată de amărăciunea din tonul vocii sale. "Da, dar alea sunt în competiţiile pentru persoane cu dizabilităţi. Acum trag cu ceilalţi colegi de la lotul naţional pentru campionat. Sper să devin campion naţional. Peste o lună e campionatul şi mă antrenez cu ei, nu am nimic diferit. Nu am un program separat. În competiţiile interne concurez ca orice alt sportiv normal, iar la europene şi mondiale concurez la întrecerile pentru persoane cu dizabilităţi. Şi în afară pot concura la întrecerile normale, dar e foarte greu, cei din afară sunt foarte buni", explică Iulian. Recunoaşte însă şi că un alt motiv pentru care participă la întrecerile internaţionale în competiţiile destinate persoanelor cu handicap este pentru că "de acolo ies bani", în ţară vrea o medalie.

Despre statutul persoanelor cu handicap care practică sport în România, Iulian e parţial mulţumit. El munceşte pentru România, "trage greu" aşa cum spune el, i se cântă imnul naţional şi reprezintă statul român la competiţii internaţionale, nefiind însă angajat ca orice alt coleg de-al său. Cât câştigă pentru că "trage" (un verb care îl obsedează) câteva ore pe zi? Doar 1.250 de lei pe lună: "Eu aş fi oarecum mulţumit dacă s-ar rezolva şi problemele cu angajările. Eu sunt la clubul Steaua, dar nu sunt angajat, nu primesc un salariu. Primesc doar o indemnizaţie de efort de 5 milioane de lei. Nu mă pot angaja pentru că e vorba de un club militar, nu pot angaja o persoană cu handicap în armată. Şi pentru că sunt la lotul naţional mai primesc şapte milioane şi jumătate. Şi cam atât. Dacă aş fi fost angajat şi aş fi ieşit campion european şi mondial aş fi crescut în grad şi aş fi primit un salariu mai mare. Pentru că depinde de grade în armată."

Nu vrea să ia în calcul o posibilă despărţire de clubul Steaua pentru că vrea să fie corect: "Am avut carte de muncă doi ani şi două luni doar. Nici la Dinamo nu aş putea fi angajat pentru că sunt în aceeaşi situaţie. Iar un alt club mare ar fi Farul Constanţa, dar sincer nu prea cade bine să las Steaua, care a avut totuşi încredere în mine atunci când m-am reapucat de sport. Mi s-a promis că o să caute un sponsor sau ceva, unde să-mi bage cartea de muncă. Acum vom vedea, pe mine mă interesează doar să-mi meargă într-un fel cartea de muncă".

Uneori îi e ciudă că nu câştigă îndeajuns, dar găseşte puterea să glumească. "Vorbeam cu un coleg şi ne gândeam că noi dacă suntem campioni, de ce nu avem şi noi câte un Mercedes, aşa cum au mulţi din România. Că poate am merita. Dar ăsta e Mercedes-ul meu", şi arată spre proteza care îl ajută să se deplaseze.

Are o proteză cu care se mândreşte: "E cea mai performantă din Europa la ora actuală şi care mă ajută la antrenamentul în sală, pe uscat. În apă nu o folosesc. Nu prea are la ce să mă ajute. A costat 37.000 de euro". De cumpărat a reuşit cu greu, dar acum problema cea mare e întreţinerea "Mercedesului": "Cum am cumpărat-o? M-a ajutat o mătuşă, plus toţi banii pe care îi avea mama, plus datorii. Doar de la Casa de Asigurări am primit vreo 50 de milioane de lei. Atât. Problema acum e că am un silicon care s-a rupt şi trebuie să-l schimb. Ăsta costă 40 de milioane. Şi nu am. Din ce câştig eu aş avea nevoie de venitul pe 4 luni. În plus, o dată la doi ani proteza trebuie dusă la revizie în Austria. Nici nu vreau să mă gândesc cât mă va costa revizia anul ăsta, că trebuie să o fac".

Scena accidentului o are perfect întipărită în minte, reproduce chiar şi zgomotul trenului care i-a retezat piciorul: "Am fost cu prietenii cu maşina la munte şi am decis să mă întorc cu trenul. Era să-l pierd însă, şi am vrut să mă sui din mers. M-am prins cu o mână iar în cealaltă aveam un telefon. Am pus piciorul pe scară şi m-am dat puţin într-o parte. Nu ştiu cum am alunecat, am căzut pe peron şi de acolo m-a luat o scară sau o bară care m-a băgat sub tren. Apoi jumătate de tren, du-du-du-du, a trecut peste mine". Nu mai ţine minte anul în care era cât pe ce să-şi piardă viaţa: "Când a fost? 2007? Sau 2006? Chiar nu mai ştiu exact, dar ştiu că a fost pe 13 mai. Am stat în spital cinci luni şi jumătate la Floreasca cu multe intervenţii prin care mi-au salvat piciorul stâng. Riscam să-mi pierd şi piciorul dar şi viaţa. A durat ceva până mi-am revenit. Doctorii mi-au spus că sportul pe care îl practicasem înainte m-a ajutat foarte mult, că organismul a suportat toată medicaţia. Mi-au spus că nu ştiu dacă aş fi rezistat la câte medicamente au băgat în mine".

La 26 de ani, Iulian spune că s-a împăcat destul de greu şi cu ideea de a fi infirm, dar şi cu handicapul propriu zis. Pur şi simplu nu se obişuia că îi lipseşte un picior. Viaţă socială? Orice vrea, iese cu prietenii, la munte, la mare, la pescuit, oriunde. Conduce şi o maşină. S-a adaptat şi şi-a cumpărat una cu cutie de viteze automată, cu volan pe dreapta şi iar pedalele le apasă cu piciorul stâng, deşi are comenzi şi pentru mână. Iar lipsa fetelor nu a dus niciodată, chiar şi în perioada în care a fost în spital: "La început mă gândeam că sunt tânăr şi că gagici pauză, dar n-a fost aşa. E adevărat că e mai dificil, dar nu e un capăt de ţară. Acum nu am o prietenă doar pentru că ne-am despărţit săptămâna trecută".

S-a reapucat de sport după câţiva ani şi a reuşit să câştige medalie de aur la europene şi mondiale chiar din primul sezon: "Eu m-am reapucat de sport acum un an în februarie şi în acelaşi an am devenit campion. Am unii colegi de la lot pe care îi bat. Adică ei dacă se duceau la mondialele pentru persoane cu handicap nu câştigau. Eu am câştigat cu câţiva centimetri. E bătălie mare şi acolo. Să nu credeţi că e uşor".

Cum a câştigat medalia de aur? Cu barcă de împrumut. "La mondiale şi la europene n-am avut barcă, m-am împrumutat acolo, de la alte ţări. Aici eu m-am antrenat pe o barcă şi acolo am tras pe altă barcă. A fost destul de greu, ziceai că sunt începător, abia stăteam în ea. E urât, e ca şi cum tragi la antrenamente cu un Logan şi concurezi cu o Dacie din aia veche. Acum, după ce am devenit campion mi-a luat federaţia o barcă", se destăinuie campionul.

Speră ca participarea la Jocurile Paralimpice să-i aducă performanţa şi apoi o rentă viageră, dar pentru asta trebuie să aştepte cel puţin până în 2016: "Abia în 2016 kaiacul va deveni probă olimpică, până atunci va fi doar demonstrativ. Ăsta ar fi ţelul meu. Şi vă spun sincer, de acolo ies bani, de acolo poţi să-ţi iei o rentă. Eu am ieşit campion european şi campion mondial, dar dacă nu e probă olimpică, nu-mi poate da rentă viageră. Aştept să devină probă olimpică şi apoi tragi cu mai mare dragul. Am timp pentru asta".

Întrebat ce se vede făcând peste 10 ani, Iulian răspunde sigur pe el că e posibil să rămână tot în sport, cel mai probabil antrenor. "Mai e mult până atunci. Vreau neapărat să ajung la o Olimpiadă, şi dacă nu-mi place ce iese mai stau şi la următoarea. Nu e nicio problemă. După ce termin mă văd antrenor la kaiac pentru persoane cu dizabilităţi. Dar în ţară, nu în străinătate. În niciun caz nu voi pleca. Am avut şanse să plec de când eram la juniori, dar nu am vrut pentru că nu-mi place. Eu trag să prind pensie viageră de aici, şi ce să fac să o cheltui prin alte ţări? Nu. Poate în vacanţe să ne întâlnim prin străinătate. Cât de urâte sunt unele probleme aici în ţară eu nu plec, nu-mi place. Eu vreau acasă. Am eu o chestie, dacă nu te descurci la tine în ţară ce crezi că poţi face afară?".

Deci Iulian Şerban nu vrea să plece din ţară. Chiar dacă dincolo n-ar fi nevoit să împrumute o barcă ca să câştige o medalie şi probabil că ar fi tratat de către statul respectiv ca orice om normal, care munceşte până la urmă pentru el. Iubeşte Iulian România, n-o iubeşte? Nici nu contează. Contează că vrea să rămână aici şi să se lupte pentru a le demonstra tuturor că e un om normal. E mai greu ca statul şchiop să priceapă.

(Material realizat de Adrian Tone, adrian.tone@mediafax.ro)