Comentariu: Guvernul şi restul lumii se întâlnesc la infinit

Nimic nu s-a schimbat. A spus Emil Boc din mers: „Aprobăm scrisoarea de intenţie, facem proiect de lege pentru asumarea răspunderii guvernului şi mergem cu pieptul gol la Parlament”. Răstimp, după uşi, preşedintele se întâlneşte cu unii, cu alţii. Să-i mai urecheze, să-i facă să se căiască de averile lor, să-i mai întremeze, pe post de ultim sake al unor kamikaze PDL cu buzunarele goale, înainte de a se prăbuşi în Pearl Harbour-ul portofelelor bugetarilor şi pensionarilor.

Dar totul rămâne la fel, deşi cu paranteze trecătoare. Se mai lasă înduioşat Şeitan de lanţurile şi strigătele unor amărâţi zicându-le, ca să scape de ei, că nu se vor pripernici pensiile mici. Generozitatea ţine până la Parlament, unde acelaşi zice că „totul trebuie încadrat într-o situaţie financiară dată”. Se mai întreabă epicureanul Vlădescu, din calmul său catifelat, ce i-a trebuit atâta bătaie de cap şi de ce s-a aruncat într-o oală care bolboroseşte? E un „challenge”, se resemnează romglez şi aproape simpatic, ministrul Finanţelor. În sinea lui, a îmbrăcat cămaşa „inamicului public numărul unu”. Căci nu poate face pe Robin Hood, pentru că nu avem destui bogaţi ca să le luăm banii şi să-i dăm la săraci.

S-a dovedit, în fapt, că schimburile de vorbe au fost degeaba. N-au avut rost, pentru că au venit după punerea în faţa faptului împlinit. Ceea ce a făcut ca dialogul să-şi piardă virtuţile, prin inutilitate. Au fost simulacre de întâlniri , adunări de „hai să vorbim”. Şi dincolo de demonetizarea tristă, periculoasă, a exerciţiului dialogului, este doar autismul social şi instituţional.

Guvernul şi restul lumii sunt şi vor rămâne, înainte şi după răvaşul către FMI – de care destinatarul însuşi ne-a asigurat că ar fi putut fi scris altfel decât cu negru şi fulgere – două drepte paralele, care nu se frâng, nu se tulbură şi sunt aruncate doar spre un punct de întâlnire, în infinit. De-a lungul timpului, s-a dezmorţit şi a înflorit periodic teoria celor „două Românii”. Care, tot în ani, s-au multiplicat şi vor sfârşi într-o sumedenie de microcosmuri roase zilnic, pe dinăuntru, de grijile mărunte, istovitoare, ale pusului în farfurie, în sacoşa de piaţă, în rucsacul lui ăla mic.

Când nu vor fi prizonierii lumilor lor, oamenii se vor mai aduna prin pieţe. Din pricină de autism social şi instituţional o dai in radicalizare. E şi ăsta un fel de solidaritate, inversă unirii în înţelegere cerută de Traian Băsescu. Sindicatele încă mişcă. Au făcut deja o demonstraţie şi încearcă o acţiune pe teren mai lung, care necesită benzină (nu Molotov, după cum se înfioară şi flutură diverşi), numită „grevă generală”. Dar asta presupune efort, disciplină şi lideri ceva mai altfel decât aceia cu obsesii si vise agitate în care îţi trântesc impozite pe cerneala din stilou.

Dar până şi o grevă generală este pasageră. Tipic, supravieţuirea nu se asigură prin datul sufletului şi plămânilor sub feresterele guvernului, ci printr-o fatalitate de oţel, cultivată istoric: trecem şi peste asta! Şi prin căutarea „patriarhului”, a omului providenţial. În loc să-i scoatem din scepticism pe cei care s-ar pricepe să ne administreze speranţele, încă nu am obosit să alergăm cu fustele şi pantalonii suflecaţi după omul providenţial.

(Comentariu de Indira Crasnea, indira@mediafax.ro)