COM: 2007 în politică - anul Racului

Aderarea României la Uniunea Europeană i-a privat pe politicieni de raportarea la termene, etape, criterii de îndeplinit şi constrângeri. Incapabili să proiecteze şi să-şi asume singuri viitorul, plecând de la interesul naţional, principalii actori politici s-au ghidat după obsesiile şi antipatiile personale.

Semnalul războiului sterp a fost dat la 11 ianuarie, odată cu izbucnirea scandalului legat de scrisorica primită, în 2005, de preşedintele Traian Băsescu de la premierul Călin Popescu-Tăriceanu, prin care acesta din urmă îi cerea şefului statului să intervină pe lângă Parchet în favoarea omului de afaceri Dinu Patriciu.

Criza a fost declanşată de Elena Udrea, femeia fatală a politicii dâmboviţene, care şi-a adus subit aminte, taman într-o emisiune televizată, că, pe când se fâţâia cu treabă prin Cotroceni, parcă ar fi zărit bileţelul cu pricina.

Tăriceanu, aflat în plin congres PNL, a negat vehement existenţa mesajului. Preşedintele Băsescu l-a contrazis, dar fără să fie foarte sigur pe sine. Până la identificarea documentului în arhivele prezidenţiale şi publicarea lui au trecut zile bune în care presa a tocat, conştiincioasă, nervii opiniei publice.

Dar tocmai regia penibilă a întregului episod a creat impresia premeditării şi a complicităţii dintre Băsescu şi Udrea. Mai mult, după ce, la 17 ianuarie, a fost dat la iveală, bileţelul l-a incriminat pe şeful statului în aceeaşi măsură ca şi pe premier.

Şi asta pentru că marele luptător anticorupţie a tolerat gestul lui Tăriceanu, atâta vreme cât acesta îi era aliat, doar pentru a se releva ulterior drept mic şantajist prin intermediari.

În consecinţă, ceea ce trebuia să ducă la debarcarea lui Tăriceanu din fruntea Cabinetului, şi eventual, din conducerea PNL, s-a întors împotriva preşedintelui.

PSD a reacţionat dur, cerând demisia lui Tăriceanu, dar şi suspendarea preşedintelui Traian Băsescu. Ulterior, din motive tactice, social-democraţii au ales să nu lupte pe două fronturi, renunţând la iniţierea unei moţiuni de cenzură şi folosindu-şi muniţia împotriva principalului inamic.

Acest fapt a condus la constituirea unei coaliţii pestriţe antibăsesciene. Liberalii s-au raliat fără mare entuziasm, dar recunoscători că episodul bileţelului nu a dus la pierderea puterii. La rândul lor, PRM, PC şi UDMR au aderat, treptat, şi din motive proprii, la acţiunea principalului partid de opoziţie.

Pus la colţ, Băsescu a răspuns, după ce PSD definitivase actul de acuzare, venind în Camere, la 14 februarie, pentru a-i trage de urechi pe parlamentarii care i se opuneau. Găselniţa sa a fost „votul uninominal”, folosit ca o bâtă politică. Mai mult, preşedintele a ameninţat că va chema poporul la referendum, dacă aleşii neamului vor ezita să-i respecte solicitarea privind reformarea clasei politice.

Jocul pe contre a continuat. Tăriceanu a amânat, în martie, europarlamentarele, invocând necesitatea ca scrutinul să nu fie viciat de teme străine precum cele legate de suspendarea preşedintelui sau de uninominal. În plus, refuzul miniştrilor PD de a semna ordonanţa de urgenţă i-a furnizat lui Tăriceanu pretextul pentru a se debarasa de ei.

De fapt, până în acel moment, România a avut două Executive sub aparenţa unuia singur: Guvernul Tăriceanu condus de Tăriceanu şi Guvernul PD manevrat de Băsescu. În condiţiile în care miniştrii PD criticau Cabinetul, de parcă s-ar fi aflat într-un univers paralel, decizia liberalilor a venit previzibil. La 1 aprilie, Tăriceanu a organizat o conferinţă de presă, anunţând că e nevoie de o nouă formulă guvernamentală, din care PD să fie exclus.

În acest timp, PSD a continuat acţiunea de suspendare a şefului statului. La 3 aprilie, Cabinetul Tăriceanu II a fost aprobat de Parlament, iar sprijinul acordat de PSD a generat speculaţii privind susţinerea oferită, la schimb, de PNL pentru procedura de impeachment.

Preşedintele Băsescu a pierdut iniţiativa, fiind redus la condiţia de simplu observator al propriei suspendări. El a avut totuşi o încercare patetică de a întrerupe demersul Parlamentului, anunţând că va demisiona în cinci minute după ce ar fi fost decisă destituirea sa provizorie.

La 19 aprilie, în urma avizului Consultativ al Curţii Constituţionale, inevitabilul s-a produs: 322 de parlamentari au decis suspendarea din funcţie a şefului statului. Bineînţeles că Băsescu nu a demisionat şi a plecat urechea la rugăminţile „poporului” de strânsură care l-a implorat în Piaţa Univeristăţii să nu renunţe la luptă.

În campanie, Băsescu şi-a regăsit vitalitatea, în timp ce adversarii săi au devenit apatici. În loc să creeze un front comun, PSD, PNL, PC, PRM şi UDMR s-au mulţumit să repete neconvingător şi separat litania despre abuzurile preşedintelui. Acesta, în schimb, a acuzat oligarhia transpartinică, aflată mână în mână cu masoneria rusă, care nu respectă voinţa poporului încarnată în persoana sa. Cei 322 au fost prezentaţi drept duşmanii absoluţi ai neamului.

Generoşi, românii l-au graţiat pe Băsescu, permiţându-i să revină la Cotroceni, unde în perioada suspendării, s-a aflat interimar Văcăroiu. Preşedintele nu a învăţat însă nimic din lecţia de umilinţă care îi fusese predată de Parlament. Înrăit şi încrâncenat, el a tradus rezultatele referendumului drept un mandat popular privind urmărirea propriilor fantome: astfel, el a declarat că a primit undă verde pentru reformarea clasei politice, pentru modificarea Constituţiei, pentru legea lustraţiei şi cele ale siguranţei naţionale, dar şi pentru irigarea ogoarelor patriei sau canalizarea oraşelor.

Preocuparea sa chinuitoare a rămas însă debarcarea lui Tăriceanu. După ce şi-a permis o mică perioadă de respiro, Băsescu a invitat, la 5 iunie, partidele la consultări. "În aceste condiţii, vă supun atenţiei propunerea de a identifica împreună un premier care să prezinte Parlamentului o echipă guvernamentală axată pe reprezentanţi ai PNL-PD-PLD. Viitorului prim-ministru îi va reveni obligaţia de a negocia o majoritate parlamentară clar asumată", se afirma în scrisoarea adresată partidelor. Alt premier şi altă componenţă a Guvernului însemna, practic, alt Guvern.

Consultările au rămas fără rezultat. La sfârşitul lor, preşedintele a găsit totuşi resurse să acuze PNL că dezinformează opinia publică atunci când afirmă că se încearcă dărâmarea Cabinetului Tăriceanu.

Epuizat şi secat de imaginaţie, Băsescu a mai mizat, până la sfârşitul anului, pe două cărţi: Direcţia Naţională Anticorupţie şi declanşarea referendumului pentru vot uninominal.

DNA s-a conformat „indicaţiilor” de la Cotroceni ("Blaga nu fură, Anca Boagiu nu fură, Sulfina Barbu nu fură, Radu Berceanu n-a furat, deci dacă oamenii ăştia nu sunt implicaţi în trafic de influenţă..."), ocupându-se selectiv doar de adversarii politici ai preşedintelui. Justiţia politică s-a dovedit însă ineficientă pentru simplul motiv că procurorii anticorupţie nu aveau cum să încropească dosare cu celeritatea cu care Tăriceanu îşi putea înlocui membrii sacrificaţi ai Cabinetului.

Nici cruciada pentru vot uninominal nu a dat roadele scontate. Băsescu a decis organizarea referendumului în chiar ziua destinată amânatelor alegeri europarlamentare, în speranţa că, astfel, va putea face mascat reclamă PD şi PLD. Ceea ce a câştigat pe o parte a pierdut însă pe cealaltă: partidele prezidenţiale au obţinut într-adevăr un scor bun, dar absenteismul masiv la referendum i-a negat legitimitatea de a mai vorbi în numele poporului.

Lui Băsescu nu i-a mai rămas decât să înghită hapul amar al înfrângerii şi să dea semnalul unificării PD şi PLD, în perspectiva viitoarelor bătălii electorale.

La rubrica "altele", ar mai putea fi menţionate alianţa surprinzătoare a ex-preşedinţilor Iliescu şi Constantinescu împotriva lui Băsescu sau înregimentarea unor intelectuali care au uitat de vorba „mi-e prieten Platon, dar mai prieten mi-e adevărul” şi au ales să fie doar amicii lui Băsescu.

În rest, pustiul! Privit retrospectiv, 2007 a fost un an pierdut în futilităţi. Un an steril care nu lasă nimic în istorie, în afară de veşnica pomenire a suspendării unui şef de stat. Şi conturi grase, cât porcul de Crăciun, pentru politicieni. Un an al Racului!

(Comentariu de Alexandru Purcăruş, alex.purcarus@mediafax.ro)