COM: Alegerea patriarhului, încă o dovadă a încremenirii bisericii într-o epocă de mult apusă

Evenimentul de miercuri "a reuşit" să scoată din case vreo 20 de creştini ortodocşi, care au urcat Dealul Mitropoliei din Capitală să asiste la alegerea patriarhului. Or mai fi fost şi alţii, însă au fugit, speriaţi de gardurile jandarmilor şi de forţele de ordine care nu le permiteau să se apropie de Catedrala Patriarhală decât pe baza vreunei legitimaţii care să ateste că merg acolo cu o treabă.

În curtea Palatului Patriarhiei erau mai multe garduri de-ale Jandarmeriei. Toată lumea avea un traseu fix de urmat, mai ceva ca la o aplicaţie militară.

În Catedrală, nici măcar cu legitimaţii, de presă de pildă, nu se putea intra. Câţiva civili care se legitimau ca fiind de la Jandarmerie, însă prezentau nişte bucăţi de hârtie ce se doreau a fi adeverinţe de serviciu împiedicau accesul "mirenilor".

Despre prezenţa jurnaliştilor în sala în care s-a votat sau despre aşa-numiţii "observatori" ai scrutinului nici nu a putut fi vorba.

Tentaţia de a compara evenimentul ortodoxiei româneşti cu alegerea Papei Benedict al XVI-lea este mare, însă alăturarea celor două este una cel puţin hilară după experienţa de miercuri. Ce-i drept, între ele, măcar din punct de vedere al interesului, ar trebui păstrate, cu decenţă, proporţiile. Însă între sutele de mii de oameni adunaţi în Piaţa San Pietro de la Vatican şi cele 20 de bătrâne - care, probabil, trec zilnic pe la Patriarhia din Bucureşti - nu există termen de comparaţie.

Acel "ceva" ce transformă o adunare de oameni - care, altminteri, are de la natură toate ingredientele necesare pentru a deveni un eveniment - într-un fenomen de masă le-a lipsit cu desăvârşire artizanilor alegerilor pentru fotoliul de patriarh. Unii îi spun marketing, alţii îi spun, pur şi simplu, inteligenţă. Însă nebuloasa care a învelit în întregime procedura - în sine interesantă chiar şi pentru profani - desfăşurată miercuri nu are nimic de-a face cu fumul care iese pe hornul Vaticanului.

Logic, transformarea Patriarhiei Române în fortăreaţă cu ocazia alegerii patriarhului nu poate avea decât două motivaţii: fie acolo au existat lucruri care trebuia să fie bine ascunse de ochii mulţimii, fie din prostie.

Dacă au fost negocieri şi jocuri de culise în alegerea lui Daniel drept succesor al lui Teoctist, probabil că au fost ascunse cu succes. Probabil, pentru că pereţii - fie ei şi cei ai Palatului Patriarhiei - s-a demonstrat că au urechi. Sau poate că dezvăluirile CNSAS, zvonurile despre trecutul dubios al ierarhilor şi scandalurile au aruncat biserica într-o criză de imagine şi astfel se simte nevoia unui şoc care să o readucă aproape de români.

Dacă însă este vorba doar de indolenţă, aceasta ar trebui să-i coste pe câţiva ierarhi "sfintele scaune". Pentru că, probabil, s-au culcat pe urechea sondajelor care dădeau biserica drept instituţia cea mai credibilă în ochii românilor. Despre care sociologii spun însă că sunt viciate de simplul fapt că românii confundă religia cu clerul.

Românului îi place să iasă din casă şi să se bucure atât la o victorie sportivă, cât şi la alegeri. Iar unele sărbători religioase adună la lăcaşele sfinte din ţară mii şi chiar sute de mii de credincioşi.

Poate că a fost de vină doar ritualul ortodox destul de strict. Poate că pe 30 septembrie, la ceremonia de învestire a lui Daniel ca patriarh, românii vor avea prilejul să se bucure că au un lider spiritual tânăr, păstrător al tradiţiilor, bun manager, dar şi adept al ecumenismului, al înnoirii bisericii. Acesta poate fi cel mai bun moment pentru noul patriarh de a demonstra apropierea bisericii de credincioşi.

Cert este că, în alte părţi din lume, un asemenea eveniment scoate pe stradă sute de mii de oameni, veseli că au, din nou, un păstor într-ale credinţei. Şi, lucru demonstrat, românii n-au avut parte până acum de ceva memorabil.