COM: Fără învingători în criza ruso-georgiană

Observaţia se poate aplica, mutatis-mutandis, şi actualei crize ruso-georgiene.

- Cum să calci ursul pe coadă

Reacţia promptă şi dură a Rusiei la incursiunea militară a Georgiei în regiunea separatistă Osetia de Sud nu a fost o surpriză. Dimpotrivă, în logica Kremlinului, răspunsul "manu militari" era singura opţiune.

Într-un studiu publicat în 2007 de Institutul de Studii Strategice al Colegiului de Război al Statelor Unite, reputatul specialist rus Dmitri Trenin profeţea că implicarea armată a Moscovei în Georgia se poate produce oricând: "Conflictele îngheţate din fostul spaţiu sovietic, Transnistria, Abhazia, Osetia de Sud şi Nagorno-Karabah conţin pericolul unor noi violenţe. Într-o asemenea ipoteză, Rusia va deveni imediat implicată, din cauza prezenţei sale militare sub forma contingentelor de menţinere a păcii în primele trei zone de conflict, ca principal patron al statelor nerecunoscute, dar şi din cauză că mulţi abhazi, sud-osetini şi mulţi transnistreni au paşapoarte ruseşti. Temerile Rusiei sunt de două tipuri. O temere este aceea că Rusia este provocată la un răspuns militar, în mod special de către Georgia, ceea ce ar transforma micile conflicte etnice într-unele inter-statale, cu Occidentul raliindu-se în sprijinul capitalei Tbilisi. Cealaltă îngrijorare este aceea că actuala formulă neperformantă privind soluţionarea paşnică, care plasează Rusia în poziţia dominantă, este înlocuită printr-un format multilateral în care organizaţiile occidentale, precum NATO, vor juca principalul rol".

Moscova şi-a arogat încă din 1993 dreptul de a-i proteja, chiar prin recursul la forţă, pe ruşii rămaşi în afara graniţelor sale după destrămarea URSS. Astfel, "Doctrina militară a Federaţiei Ruse" prevedea că "suprimarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor Federaţiei Ruse din alte state" reprezintă "sursă de pericol militar extern la adresa Federaţiei Ruse".

La rândul său, preşedintele Vladimir Putin a făcut din protejarea rusofonilor o prioritate, incluzând-o în "Conceptul de politică externă a Federaţiei Ruse" din anul 2000.

În această privinţă, el s-a dovedit chiar mai ferm decât predecesorul său, Boris Elţân, asumându-şi explicit dreptul de a recurge la acţiuni militare preventive în cazul în care libertăţile şi interesele cetăţenilor Federaţiei Ruse aflaţi în alte state ar fi fost lezate. Principiul a fost înscris negru pe alb în varianta actualizată a doctrinei militare a Federaţiei Ruse, adoptată la 2 octombrie 2003.

Acelaşi document stipula, între altele, că expansiunea unor blocuri şi alianţe militare în detrimentul securităţii militare a Federaţiei ori desfăşurarea trupelor străine pe teritoriul statelor vecine sau aliate Rusiei, fără acordul Moscovei, pot conduce la lovituri preventive.

În 1992, Francis Fukuyama afirma că angajamentul Moscovei de a-şi proteja cetăţenii din străinatatea apropiată trebuie privit cu înţelegere de către Washington: "Statele Unite şi celelalte ţări occidentale nu prea sunt în poziţia de a ţine predici Rusiei cu privire la amestecul în treburile interne ale vecinilor săi dacă ţinem cont că noi am justificat invadarea Granadei prin necesitatea de a proteja o mână de studenţi americani şi cea din Panama pentru că soţia unui ofiţer american fusese abuzată sexual".

Prin urmare, era previzibil că Moscova ar fi ripostat la acţiuni militare care, nu numai că ar fi lezat interesele ruşilor din statele foste CSI, ci le-ar fi periclitat chiar viaţa. Mai mult, indiferent de motivaţia reală a Kremlinului, pretextul pentru intervenţie era asigurat. Niciun politician rus, şi cu atât mai puţin Putin, nu-şi poate permite să transmită un mesaj de slăbiciune, lăsând nesancţionat un gest sever îndreptat împotriva conaţionalilor, chiar dacă ocrotirea acestora este în realitate doar un factor de presiune la adresa statelor vecine.

Extrem de grăitor în acest sens este un sondaj recent dat publicităţii potrivit căruia circa 37 la sută dintre ruşii chestionaţi au apreciat că poziţia lui Medvedev în conflict a coincis cu a lor, dar 23 la sută au declarat că poziţia Rusiei ar trebui să fie "mai dură şi mai agresivă".

Aşadar, în momentul în care primul rus din republica separatistă Osetia de Sud a devenit victima intervenţiei Georgiei, răspunsul Rusiei a devenit inevitabil. La 8 august, Premierul rus Vladimir Putin a anunţat că "s-au înregistrat victime, printre care şi militari ruşi din trupele de menţinere a păcii" şi a avertizat că Tbilisi va suporta consecinţele.

La rândul său, preşedintele Medvedev a invocat Constituţia şi Legea Federală, pentru a susţine că Rusia trebuie să apere viaţa şi demnitatea cetăţenilor ruşi, indiferent unde se afla aceştia. "Nu vom permite ca moartea lor să rămână nepedepsită. Cei vinovaţi vor primi pedeapsa binemeritată", a spus Medvedev.

- Legitimitate versus oportunitate

Nu întotdeauna legitimitatea este congruentă cu oportunitatea. Este adevărat că Georgia este un stat suveran şi independent, care are dreptul de a-şi controla şi administra întregul teritoriu, dar acţiunile preşedintelui georgian Mihail Saakaşvili s-au dovedit neinspirate şi precipitate, conducând, în cele din urmă, la ocuparea Georgiei şi la întărirea prezenţei militare ruseşti în regiunile separatiste pe care Tbilisi tocmai încerca să le reintegreze.

Liderul de la Tbilisi a avut însă mereu pretenţia că Occidentul poate privi Georgia drept un stat membru de facto al NATO şi a făcut totul pentru a fi receptat de Washington ca un un aliat fidel. Astfel, Georgia a trimis un contingent impresionant în Irak, iar consilieri şi militari americani au instruit trupele georgiene.

Articolul 4 al Tratatului de la Washington prevede că "părţile vor avea consultări comune ori de câte ori vreuna dintre ele va considera că este ameninţată integritatea teritorială, independenţa politică sau securitatea vreuneia dintre părţi".

Or, chiar dacă Georgia nu este de jure parte a Alianţei Nord-Atlantice şi a înghiţit la summit-ul de la Bucureşti un hap amar nefiindu-i acordat un parcurs clar şi ferm în vederea aderării, o conduită responsabilă şi deferentă faţă de clubul select din care vrea să facă parte ar fi obligat-o să solicite sprijin sau cel puţin un "sfat" de la statele prietene şi abia ulterior să iniţieze atacul împotriva Osetiei de Sud.

Este greu de spus, din derularea evenimentelor, dacă Saakaşvili a reacţionat inopinat sau nu. În orice caz, pare puţin probabil ca liderul de la Casa Albă, în ipoteza în care a fost anunţat de Tbilisi, să nu fi cunoscut formidabilele desfăşurări de forţe ruseşti la graniţa georgiană şi să nu fi încercat să-l tempereze pe Saakaşvili. Dacă serviciile de informaţii georgiene au eşuat în activitatea de strângere a informaţiilor, sateliţii americani, ca să nu mai vorbim despre agenţii din teren, au avut cu certitudine date pertinente despre mişcările de trupe ruseşti.

La 9 august, un oficial din Departamentul american de Stat a recunoscut că Georgia poartă o parte din culpabilitatea pentru declanşarea conflictului cu forţele ruse. Responsabilul american, care a ţinut să-şi păstreze anonimatul, a afirmat că "în cursul acestei perioade, am cerut cu fermitate guvernului georgian să dea dovadă de măsură şi să evite, cu orice preţ, un conflict militar cu forţele ruse şi o escaladare a situaţiei. Poziţia noastră a fost foarte clară", a precizat el.

Cu toate acestea, Saakaşvili a atacat, expunându-şi ţara unei inevitabile invazii ruseşti.

- Rotiţele maşinii infernale

Parlamentul regiunii separatiste georgiene Abhazia a votat, miercuri, în unanimitate în favoarea cererii de "recunoaştere a independenţei" şi de "menţinere a prezenţei militare" ruse, adresată Moscovei de liderul abhaz Serghei Bagapş.

La rândul său, preşedintele Osetiei de Sud, Eduard Kokoiti, a anunţat că legislativul Osetiei de Sud va face în următoarele zile un gest similar.

Preşedintele rus, Dmitri Medvedev, anunţase încă de la 14 august, în timpul unei întrevederei cu preşedinţii celor două republici separatiste, că Rusia "va susţine" şi "va garanta" orice decizie a Abhaziei şi Osetiei de Sud referitoare la statutul lor.

Cu numai o zi înainte, Medvedev invocase şi exemplul kosovar, susţinând că "dreptul internaţional abundă în ultimii ani de exemple complicate de autodeterminare a popoarelor şi de apariţia unor noi state - cum ar fi de exemplu Kosovo".

În aceste circumstanţe, o eventuala declarare a independenţei de către Osetia de Sud şi Abhazia pare din ce în ce mai probabilă. Chiar dacă independenţa nu va primi o recunoaştere internaţională, Tbilisi va pierde orice speranţă de a mai controla şi recupera teritoriile celor două regiunii separatiste.

În replică, statele NATO, care au reafirmat recent sprijinul pentru "integritatea teritorială, suveranitatea şi independenţa Georgiei", vor fi tentate, în compensaţie, să primească Tbilisi în Alianţă.

În mod paradoxal, o Georgie ciuntită este mult mai uşor de digerat de NATO. Mai mult, statele occidentale care au fost reticente faţă de dorinţa statului caucazian de a se alătura Alianţei vor fi sensibilizate astfel să acorde o şansă "victimei agresiunii" ruseşti. Fără Osetia de Sud şi Abhazia, Georgia nu va mai fi privită ca un stat care aduce în Alianţă o zestre de insecuritate.

Prezenţa Georgiei în NATO va rezolva lucrurile în aceeaşi măsură în care va deschide alte fronturi. Pe de o parte, Rusia, chiar dacă nu va accepta niciodată ca un stat vecin să devină membru al Alianţei, va evita să mai invadeze Georgia. Probabil, dacă Tbilisi ar fi fost deja în NATO, atacul recent nu s-ar fi produs. Dar disensiunile dintre Moscova şi Bruxelles se vor accentua.

Parafrazându-l pe Churchill se poate spune că "bătălia pentru Georgia se va încheia, dar cea pentru Ucraina abia va începe".

(Comentariu de Alexandru Purcăruş, alexandru.purcarus@mediafax.ro)