COM: Iarna de-adevărat, mereu un timp care ne zăpăceşte

Dezmeticiţi şi deja sătui de mers în şir indian pe urmele lăsate de maşinile care au reuşit să se urnească din zăpadă, orăşenii cam de peste tot au trecut de nevoie la o neprevăzută gimnastică hibernală: care cu lopata, care cu făraşul şi chiar voiniceşte cu cartoane mai solide. Lărgind potecuţe, cu sufletul la gură şi ninşi fără răgaz.

Pe bulevardele mărginite de grămezi albe cocoşate (nici urmă de poezie, sunt doar maşinile care dormitează înfofolite în neaşteptatele haine de sezon) e o jale superlativă. Tot ce e pe patru roţi se târâie, indiferent de dimensiune şi de puterea motoarelor. Cu un pic de noroc, Dumnezeul gunoierilor mai trimite câte o autoutilitară cu lamă, că treaba cu strânsul murdăriilor de toate zilele s-a rezolvat pe cale naturală: albul zăpezii a acoperit şi redus totul la o singură culoare.

Impresionantele flotile ale dezăpezirii, pe care edilii le scoteau ţanţos la demonstraţii îndelung televizate şi bătute de soare sunt pesemne cuprinse de capricii şi se ascund pe undeva. Pe oamenii de la primării, de bună seamă mersul anotimpurilor i-a lăsat, din nou, un pic perplecşi. Se dezmeticesc cu încetinitorul şi clatină filosofic din cap, crezând că "circulaţia în condiţii de iarnă" (o sintagmă prostească, care abundă în relatările neîncetate ale televiziunilor) se va descâlci de la sine, cu ajutorul Celui de Sus, care se va îndura să închidă robinetul.

De mers, se poate merge. Cu răbdare, la picior. Sau pe şină, dacă nu deraiază tramvaiul. Pe şina de tren e mai anevoie. Cel mai bine, pe sub pământ. Nu e de mirare că te trec melancolii paseiste. Metroul, făcut pe vremea "răposatului", e adăpost şi cale de nădejde. Noroc că tineretul studios are încă vacanţă şi bucureştenii care se respectă se vor întoarce la lucru după Sfântul Ion.

Până atunci, prin bunăvoinţa Divinităţii şi grija gospodarilor municipalităţii nu va mai turna din ceruri, drumurile se vor bătători prin mecanica miilor de paşi şi vom trece la mersul plescăit prin faimoasa zeamă ecologică cu spumă, care scaldă carosabilul încercat şi îţi face praf încălţările.

Din întâmplările absurde ale războiului cu armata generalului Iarnă, am reţinut una de râsu'-plânsu', care ar fi fost de banc, dacă n-ar fi avut urmări tragice: o ambulanţă (probabil una din multele rable umblătoare care are imprimată ironic semnul Crucii Roşii) plecată spre un om în mare nevoie a rămas împotmolită fix în poarta spitalului. N-a ajuns unde trebuie. Omul a murit. Sfârşitul filmului.

Dar iarna e şi mai altfel. De exemplu, în micul şi dischisitul principat Andorra. Ţărişoara pârtiilor lustruite pe unde se pare că face volute graţioase domnul Tăriceanu, visând la ce bine ar fi să conducă guvernul dintr-o aşa naţiune de lux. Sau pe la gura sobei, unde stă domnul Băsescu pe gânduri, în urechi cu ocările răzleţe primite de la rebegiţii din Piaţa Constituţiei. Sau în soarele iernatic din Colorado, pe unde se zice că se întremează social-democraţia. De iernile "jemanfişiste" ale primarului Videanu nici nu merită comentat. Că te înzăpezeşti în lehamite.

Nu e rău ca proeminentele personaje să rămână pe la iernile lor. Aşa vom fi scutiţi de discursuri fals-grijulii şi de râvne demagogice. Mai bine să se culcuşească în nepăsare, atât de aproape de autenticitate.

Din ultimele buletine meteo se desluşeşte că, har Domnului, se lasă mai încet cu ninsoarea. După care vine un ger sticlos şi ticălos.

E numai iarna.