COM: OZN-uri multirol

- 48 de avioane multirol: "Apoi să le numărăm, coane Fănică!"

Chiar dacă România este stat membru NATO, este un truism că principala misiune a Armatei rămâne apărararea teritoriului naţional. În consecinţă, procesul înnoirii flotei aeriene trebuie să plece de la acest adevăr simplu.

Resursa tehnică a aeronavelor MiG-21 Lancer urmează să se epuizeze în 2010-2012. Se impune, aşadar, cumpărarea altora. De câte aparate au nevoie Forţele Aeriene Române? Cert este doar că responsabilii de la Bucureşti intenţionează să procure 48 de avioane, dar este neclar cum a fost stabilit acest necesar.

În teorie, lucrurile ar trebui să fie simple. În funcţie de Strategia Militară a României, se poate face o evaluare corectă a minimului de aparate reclamat de apărarea spaţiului aerian naţional. Numai că ultima Strategie Militară datează din anul 2000 şi este bineînţeles depăşită pentru că, între timp, România a devenit stat membru NATO, ca să nu mai vorbim despre impactul evenimentelor internaţionale din această perioadă. Ministerul Apărării era obligat, prin Legea 473 din 2004, să elaboreze un nou document, în termen de cel mult 9 luni de la acordarea încrederii Guvernului. Ceea ce nu s-a întâmplat însă.

Explicaţia întârzierii a fost oferită de Ministrul Apărării, Teodor Meleşcanu, într-un interviu acordat în exclusivitate MEDIAFAX, la 18 mai:

"Ne confruntăm cu o dublă întârziere: o întârziere în prezentarea de către preşedinte – cu practic doi ani a propunerilor sale privind Strategia Naţională de Apărare – la care se adaugă o întârziere în abordarea în cadrul Parlamentului a acestui document, ceea ce face ca, în realitate, în practică, prevederile legii să nu fi fost respectate şi, de aici, în cascadă, şi întârzierile din punctul de vedere al Ministerului Apărării în elaborarea Cartei Albe şi a celorlate documente".

În paranteză fie spus, Băsescu, care a fost suspendat şi pentru că a neglijat elaborarea Strategiei, a trimis totuşi documentul Parlamentului la 30 martie 2007. Până în prezent, cele două Camere nu s-au sinchisit să dezbată şi să adopte Strategia de Apărare. Dacă tot divagăm, o sesiune extraordinară a Parlamentului dedicată subiectului ar fi un lucru de bun simţ.

Prin urmare, România nu are o Strategie de Apărare, o Cartă a Apărării, o Strategie militară, documente la care face trimitere până şi Concepţia de înzestrarea a Armatei României în perioada 2006-2025. Are doar o obsesie legată de numărul 48.

E drept că nu toţi responsabilii s-au încăpăţânat să susţină această cifră. La 14 mai, Secretarul de stat în MAp Corneliu Dobriţoiu a declarat că aceasta va fi stabilită în funcţie de numărul şi intensitatea misiunilor la care România va lua parte. Este cel puţin o explicaţie bizară, pentru că nu poţi să planifici o achiziţie în funcţie de evenimente viitoare şi incerte.

În schimb, Meleşcanu aprecia, mai subtil, în interviul evocat mai sus, că 48 "este numărul maxim considerat necesar pentru a acoperi toate eventualităţile în care Forţele Aeriene vor fi obligate să exercite în paralel şi misiuni de poliţie aeriană în ţară şi participarea la misiuni în străinătate şi misiuni de sprijin al forţelor armate".

Deocamdată, nimeni nu a lămurit ce presupune "participarea la misiuni în străinătate". Să înţelegem că, dacă SUA vor ataca Iranul, de pildă, România îşi va trimite avioanele deasupra Teheranului?

Aşadar, cum s-a ajuns la 48 de interceptoare rămâne un mister. Singura raţiune pare mimetismul. Dacă Polonia a cumpărat 48 de avioane, musai să avem şi noi tot atâtea.

Dar Polonia avea aproximativ 800 de aeronave de luptă în 1990. În 1998, numărul a scăzut la 300, iar în 2002 mai zburau doar 100. Comparativ, în 1990, România dispunea de aproximativ jumătate, respectiv 400 de aparate MiG-21 şi 20 de aparate MiG-29.

În plus, Polonia are un teritoriu mult mai mare, şi este stat vecin cu Federaţia Rusă, cu Belarus şi cu Ucraina.

O schimbare recentă de abordare pare a fi anunţată de Corneliu Dobriţoiu, care a declarat, potrivit unui articol publicat la 2 iulie de "Financial Times", că "nu suntem atât de bogaţi încât să putem cumpăra orice de care forţele noastre armate ar avea nevoie". El a adăugat că jumătate din bugetul alocat achiziţiei de avioane de luptă ar putea fi cheltuit pe echipamente care să asigure o mai bună protecţie contingentelor române mobilizate în teatrele de operaţiuni.

În aceste condiţii, "Financial Times" speculează că România ar putea achiziţiona doar jumătate din cele 48 de avioane de luptă.

Prin urmare, problema constă nu doar în numărul aparatelor care vor fi achiziţionate, ci şi în totala lipsă de transparenţă a autorităţilor statului, care nu au desluşit până în prezent de câte aparate are nevoie România şi în funcţie de ce criterii a fost făcută alegerea.

- Cerere şi ofertă: "Scump, doamnă, scump, dincolo era mai ieftin!"

În luna mai, Pentagonul a anunţat că a informat Congresul privind posibila vânzare către România a 48 de avioane F-16, conform unui contract în valoare de 4,5 miliarde de dolari.

Agenţia pentru Cooperare în domeniul Securităţii şi Apărării (DSCA) a emis, cu acest prilej, un comunicat de presă în care afirma că Guvernul României a formulat o cerere care vizează achiziţionarea unui număr de 24 avioane F-16C/D Block 50/52 plus alte 24 24 F-16C/D Block 25.

Ceea ce merită subliniat aici şi a trecut neobservat la data respectivă este faptul că Executivul de la Bucureşti a solicitat o eventuală cumpărare a 24 de aparate noi şi a 24 de avioane modernizate, cel puţin asta afirmă negru pe alb comunicatul Agenţiei pentru Cooperare în domeniul Securităţii şi Apărării din SUA.

Este cu atât mai ciudat cu cât, anterior, premierul Călin Popescu Tăriceanu părea a fi nefavorabil acestei opţiuni. Astfel, la 9 aprilie, şeful Guvernului declara că "aşa cum nu trebuie să devenim lada de gunoi a Europei la maşinile vechi, nu trebuie să ne punem în postura iarăşi să luăm echipamente folosite care au o durată de viaţă scurtă".

Mai mult, oferta Pentagonului privind vânzarea de avioane F-16 României nu conţine "acorduri de offset cunoscute", deşi atât Tăriceanu, cât şi Meleşcanu au subliniat, de mai multe ori, că offset-ul este esenţial. La 9 aprilie, premierul declara ferm că i pare normal ca România să nu fie tratată numai ca o ţară care are obligaţia să achiziţioneze. "Nu vreau să fim simpli cumpărători, vreau ca economia românească să poată să contribuie la o astfel de achiziţie prin furnituri de echipamente, piese de schimb, deci să integrăm într-un fel produsul sau o parte din produs în industria românească", a spus Tăriceanu.

Din punctul de vedere al Washingtonului, un acord cu Bucureştiul ar reprezenta o mană cerească. SUA deţin încă aproximativ 1300 de avioane F-16 în serviciu, alte câteva sute rămânând în hangare din Arizona, în conservare.

F-16 este un avion redutabil, care şi-a demonstrat valoarea şi eficienţa în luptă, dar este depăşit de avioanele de generaţie a V-a. La 14 ianuarie 2003, primul F 22 operaţional a fost livrat Bazei Nellis din Nevada. La sfârşitul lui 2004, 51 de avioane Raptor se aflau deja în serviciul operaţional, urmând ca, în 2011, numărul final să ajungă la 183 bucăţi. Ca să nu mai vorbim despre faptul că SUA au planificat să doteze Marina şi Aviaţia cu peste 2000 de avioane F-35.

Articolul din "Financial Times" afirmă că oficialii din cadrul Ministerului Apărării evaluează, în prezent, o propunere de achiziţie a două escadroane de aparate de tip F-16 modernizate.

De ce ne interesează aparatele vechi? S-ar putea răspunde că este o problemă de bani. "România este o ţară săracă", este litania oficială. Dar nimeni nu a încercat măcar să explice de ce 35 sau 24 de avioane F-16 noi, de pildă, ar reprezenta o alegere mai proastă decât 48 de avioane, dintre care jumătate pensionabile. În aceeaşi măsură, dacă tot se decide procurarea a doar 24 de avioane, de ce nici în aceste condiţii nu ne putem permite să luăm în considerare echipamente noi, iar resursele finaciare economisite prin renunţarea la celelalte 24 de aparate nu ar putea fi folosite pentru dotarea trupelor din teatre?

Dobriţoiu a subliniat, în materialul invocat mai sus, că mulţumirea ambilor parteneri strategici ai României este o prioritate pentru autorităţile române, atunci când vor adopta decizia finală. "Trebuie să ne deschidem într-un mod echilibrat celor două pieţe majore (...) pentru a acoperi nevoile de modernizare a forţelor armate române într-un mod menit să maximizeze efectele operaţionale la cele mai eficiente preţuri şi să mulţumească pe toată lumea", a subliniat oficialul român.

Adică, dacă tot ne-am pricopsit cu fregate vechi britanice, de ce nu i-am mulţumi şi pe aliaţii americani? Cum rămâne însă cu piloţii români, care îşi doresc doar să-şi îndeplinească misiunea pe aparate noi, fie ele F-16, JAS-39 Gripen, Eurofighter Typhoon, Rafale sau F-18?

- Războiul dintre palate se poartă şi în văzduh: când interesul naţional e în aer

La 18 decembrie 2007, CSAT nu a luat, deşi avea subiectul pe ordinea de zi, o decizie pe tema înzestrării armatei cu avioane multirol, pentru că nu erau "întrunite toate elementele".

De atunci, CSAT s-a ferit să mai analizeze problema. Sau poate doar să facă publice dezbaterile. La 4 aprilie, Ministrul Apărării a anunţat că o săptămână mai târziu urma să fie demarat procesul de achiziţionare de avioane de luptă, arătând că este probabilă folosirea unei proceduri de "negociere competitivă", fiind nevoie de adoptarea unei hotărâri de Guvern pentru a permite "această formă specifică de achiziţii".

Nu s-a mai întâmplat nimic. O posibilă explicaţie pentru această situaţie a fost oferită, la 2 februarie, de liderul PSD Mircea Geoană, care a afirmat că, din "informaţiile" pe care le are sau din "dezinformările" pe care le primeşte, între "cele două centre de putere" - Administraţia prezidenţială şi Guvern - există divergenţe în ceea ce priveşte preferinţa pentru unul sau altul dintre producătorii de avioane militare pe care România trebuie să le cumpere, potrivit protocoalelor NATO.

La 9 aprilie, Mircea Geoană, a recidivat, acuzând existenţa unei "competiţii pentru comisioane" între Palatul Cotroceni şi Palatul Victoria în ceea ce priveşte achiziţionarea de avioane de vânătoare.

Geoană a arătat că, în timp ce Băsescu ar fi pledat pentru achiziţionarea avioanelor americane F16, Tăriceanu s-ar fi declarat în favoarea cumpărării unor avioane europene, dar noi, nefiind de acord cu achiziţionarea unor avioane la mâna a doua, aşa cum ar dori şeful statului.

"Asistăm la o competiţie pentru comisioane între cele două Palate. Este un război între Palate pe o temă sensibilă şi costisitoare", a spus Geoană.

Poate că Mircea Geoană este într-adevăr dezinformat, iar membrii CSAT amână hotărârea doar pentru a evalua corect şi temeinic toate variantele, astfel încât alegerea finală să corespundă interesului naţional.

Oricum, gâlceava a depăşit limitele spaţiului aerian naţional ajungând şi în Marea Britanie. Astfel, "Financial Times" observă că dezbaterea are în centru o dispută între Guvernul român şi preşedinte. Băsescu, un "atlanticist prin natură", ar înclina în favoarea companiei americane, în timp ce premierul Călin Popescu Tăriceanu ar fi favorabil celor europene.

Trebuie menţionat că nu este doar o competiţie între producători. Comentatorul polonez Gregory Filipowicz observa, după ce ţara sa a ales F-16, că "nu Lockheed Martin a câştigat contractul, ci guvernul SUA, cu presiuni şi sprijin venind de la cele mai înalte nivele".

Indiferent de motiv, amânarea mai are un efect extrem de important: este vorba despre cine va încasa comisionul. Nu este exclus ca decizia CSAT să vină abia după alegerile parlamentare.

(Comentariu realizat de Alexandru Purcăruş, alexandru.purcarus@mediafax.ro)