COM: Ţara în care suntem liberi să supravieţuim, lumea spre care suntem liberi să plecăm

Inutil să amintesc cine a revărsat asta, căci deja să ştie. Să spunem că un om matur, care trăieşte într-un microclimat vătuit, alcătuit dintr-un palat şi o grădină umbroasă, din care mai coboară când pică potopul din cer. După care se întoarce să-şi oblojească timpanul zgâriat de beţişor cu liniştea fără cusur a castelului. Lăcaş care a fost cândva al unor copii cu cravate roşii, care trăiau într-o lume în care omul matur era un tânăr care vântura mările pe un salariu ca la început de viaţă. I se spunea şi este preşedintele.

Drept pentru care nu trebuie să luăm vorbele sale ca nişte cuvinte zise într-o pasă cinică, practică, care retează gândurile despre sensuri şi frământările de conştiinţă. Sensul şi calea spre cele două feluri de libertate au fost arătate.

Libertatea de a pleca nu este cea mai uşor de acceptat şi asumat. Fie şi pentru faptul că, pentru libertatea şi binele de acasă, nişte oameni tineri, într-un eroism simplu, fără întrebări şi foloase, au murit într-o iarnă de acum douăzeci de ani. Fie şi pentru faptul că fiecare plecare înseamnă fie o moarte interioară, fie o nesfârşită melancolie de dezrădăcinat. Şi orice succes acolo, departe, are sâmburele amar al sfidării. Adevărat, învelit în miezul strălucitor al binelui de suprafaţă.

Cât despre libertatea de a rămâne azi, aici, acum, în arealul România este egală cu truda perpetuă a supravieţuirii. Susţinută de reflexe rodate şi flexibile şi de un umor lung cât o zi de post. Nu suntem ţara lui „să moară capra vecinului”, ci mai curând a lehamitei însoţite de râsul care te împinge spre mai departe. Şi care te ajută să dai cu tifla îngustimii de minte a deţinătorilor puterii formale, deşi ştii că mulţi sunt imuni, din motiv de atrofiere a unui simţ fundamental, care se educă toată viaţa, numit bunul-simţ.

Dacă m-ar cuprinde contagiunea pasei cinice aş zice că aşa ne vor omul matur din palat şi curtenii săi interşanjabili: un fel de multiplicare a soldatului rus din bancuri, o sumă de oameni cu o nesfârşită răbdare şi surâs uitat cu resemnare asiatică în colţul gurii. Altfel, nărăvaşilor la alinierea în tipar li se spune: ubi bene, ibi patria.

Şi uneori pleci, căci, «nu?», patria care contează este cea „la purtător”: pe care o păstrezi în minte şi suflet.

(Comentariu realizat de Indira Crasnea, indira@mediafax.ro)